L-au legat pe Pantelimon de un măslin și apropiindu-se, călăul l-a lovit cu sabia pe sfânt, dar s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfântului n-a fost lovit, pentru că el nu-și încheiase încă rugăciunea.
- Toți cei care au murit pentru Hristos, a răspuns sfântul, nu s-au prăpădit, ci și-au aflat viață veșnică. Eu îmi voi socoti viața pustie, dacă nu voi muri pentru Hristos. Împăratul a poruncit să-l atârne gol pe mucenic pe un stâlp de caznă și să-i smulgă carnea cu gheare de fier, pârlindu-i coastele cu torțe aprinse. Îndurând aceste suferințe, Sfântul Pantelimon s-a uitat la cer și a zis:
„Doamne Iisuse Hristoase! Arată-mi-Te în această clipă, dă-mi puterea să rabd, ca să pot îndura până la capăt chinurile." Și Domnul i s-a arătat în chipul presviterului Ermolae, zicând:
- Nu te teme, Eu sunt cu tine. În acea clipă, mâinile călăilor au rămas fără vlagă și parcă au amorțit. Uneltele de caznă le-au căzut, iar torțele s-au stins. Când a văzut acestea, împăratul a poruncit să-l scoată pe mucenic de la locul caznei și i-a spus:
- În ce stă puterea vrăjitoriei tale, de ce slugile au rămas neputincioase, iar făcliile s-au stins? Mucenicul a răspuns astfel:
- Aceasta nu este o vrăjitorie a mea, ci puterea atotbiruitoare a lui Hristos, Carele pe toate le face. Împăratul a ripostat:
- Dar ce vei face, dacă voi porunci să-ți sporească chinurile?
- La chinurile mari, a răspuns mucenicul, Hristos arată putere mare, trimițându-mi o putere și mai mare, ca să te fac de rușine. Iar eu, dacă voi îndura pentru El chinuri mai grele, voi primi de la El răsplată mai mare.
Atunci tiranul a poruncit să se topească plumb într-un cazan mare și mucenicul să fie aruncat acolo. Când plumbul clocotea, mucenicul a fost dus la cazan. El și-a înălțat ochii spre cer și s-a rugat astfel:
„Auzi, Dumnezeule, glasul meu, când mă rog Ție, de la frica vrăjmașului scoate sufletul meu. Acoperă-mă de adunarea celor ce viclenesc, de mulțimea celor ce lucrează fărădelege" (Psalm 63, 1-2).
Când el se ruga astfel, Domnul i s-a arătat iar sub chipul lui Ermolae și, luându-l de mână, a intrat cu el în cazan. Într-o clipită focul s-a stins și plumbul s-a răcit, iar mucenicul cânta cuvintele psalmistului:
„Iar eu, către Dumnezeu am strigat, și Domnul m-a auzit pre mine. Seara și dimineața și la amiezi spune-voi, și voi vesti, și El va auzi glasul meu" (Psalm 54, 18-19). Cei de față au rămas uimiți de minune, iar împăratul a exclamat:
- Ce va fi până la urmă, dacă focul s-a stins, iar plumbul s-a răcit? La ce fel de caznă să-l mai supun pe acest vrăjitor? Cineva l-a sfătuit:
- Să fie băgat în fundul mării. Nu va putea el sa vrăjească toată marea și, deci, va pieri. Tiranul a poruncit să-l înece pe Sfântul Pantelimon în mare. Luându-l pe mucenic, slugile l-au așezat într-o barca și i-au atârnat de gât un pietroi. După ce s-au depărtat mult de țărm , l-au aruncat pe Pantelimon în mare, după care s-au întors la țărm . Și iarăși Hristos i-a apărut sfântului sub chipul lui Ermolae, după care piatra de la gâtul mucenicului s-a făcut ușoară, ca o frunză, iar Pantelimon s-a ținut cu tot cu piatră la suprafața mării, fără să se scufunde. Și mergea pe ape ca pe uscat, condus, ca și apostolul Pavel odinioară, de mâna lui Hristos. Sfântul Pantelimon a ieșit pe țărm, cântând și proslăvind pe Dumnezeu, și s-a înfățișat înaintea împăratului. Împăratul a rămas nespus de uimit de o asemenea minune și a exclamat:
- Care este puterea vrăjitoriei tale, Pantoleon! Și marea ți-ai supus-o?
- Și marea se supune Stăpânitorului și face voia Lui, a răspuns sfântul.
- Așadar, tu stăpânești și marea? a întrebat împăratul.
- Nu eu, l-a lămurit mucenicul, ci Hristos, Ziditorul meu și Stăpânul tuturor făpturilor văzute și nevăzute. El stăpânește atât cerul și pământul, cât și marea:
„în mare este calea Ta și cărările Tale în ape multe..." (Psalm 76, 18). Atunci tiranul a poruncit să se pregătească în afara orașului un circ de animale sălbatice și să-l dea pe mucenic la fiare ca să-l mănânce. Întreg orașul s-a adunat să vadă cum pe tânărul minunat, chinuit fără vină, îl vor sfâșia fiarele. A venit acolo și împăratul. El a arătat cu degetul înspre fiare și a spus:
- Ele sunt pregătite pentru tine. Așadar, ascultă-mă! Ai grija de tinerețea ta
, cruță-ți frumusețea trupului tău, adu jertfe la zei, altminteri vei muri de moarte cruntă, sfâșiat de colții fiarelor. Sfântul și-a arătat dorința de a fi sfâșiat de fiare mai bine, decât să se supună unui asemenea sfat viclean și unei asemenea porunci. Prin urmare, Pantelimon a fost aruncat la fiare. Și aici Domnul i s-a arătat, întruchipat în presviterul Ermolae, a zăgăzuit pofta fiarelor și le-a făcut blânde, asemenea oilor: târându-se după sfânt, acestea îi lingeau picioarele. El le mângâia cu mâna, iar fiecare fiară, îngrămădindu-se în celelalte, încerca mereu ca mâna sfântului să o atingă pe ea. Lumea, văzând acestea, se mira foarte tare și exclama într-un glas:
- Mare este Dumnezeul creștinilor! Să fie eliberat tânărul acesta drept și nevinovat! Atunci împăratul, plin de mânie, a trimis soldații cu săbiile scoase la cei care-L slăveau pe Hristos și mulți din cei care credeau în Hristos au fost uciși. Împăratul a ordonat să fie ucise și toate fiarele. Văzând acestea, mucenicul a glăsuit:
- Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule! Nu numai oamenii, dar și fiarele se jertfesc pentru Tine! Supărat și mâniat, împăratul a plecat de la locul spectacolului, iar mucenicul a fost aruncat în închisoare. Oamenii omorâți au fost luați de rudele lor și înmormântați, iar fiarele au rămas să fie devorate de câini și de păsările carnivore. Dar și aici s-a petrecut o mare minune: aceste fiare au zăcut multe zile neatinse de câini și de păsări. Mai mult decât atât, cadavrele nu miroseau. Când a aflat despre acestea, împăratul a poruncit să fie aruncate într-o groapă adâncă și să fie acoperite cu pământ.
Când a văzut că mucenicul nu poate fi înduplecat cu nici un chip către cele rele, împăratul a poruncit să fie bătut cu sălbăticie și, după ce i-a pricinuit răni grave, l-a condamnat la moarte. A poruncit să-i fie tăiat capul cu sabia, iar trupul să-i fie ars. După aceea oștenii l-au dus pe mucenic pentru decapitare în afara orașului. Mergând la moarte, sfântul cânta un psalm al lui David:
„De multe ori s-au luptat cu mine, din tinerețile mele, și nu m-au biruit. Spatele mi-au lovit păcătoșii…" (Psalm 128, 2-3). Și tot așa înainte, până la sfârșitul psalmului. Când oștenii l-au scos pe mucenic din oraș, la o distanță mai mare de oraș și au ajuns la locul care a fost plăcut Domnului pentru sfârșitul robului Său, ei l-au legat pe Pantelimon de un măslin și apropiindu-se, călăul l-a lovit cu sabia pe sfânt, dar s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfântului n-a fost lovit, pentru că el nu-și încheiase încă rugăciunea. Înfricoșați, oștenii au exclamat:
- Mare este Dumnezeul creștinilor! Și, căzând la picioarele sfântului, s-au rugat la el:
- Roagă-te pentru noi să fim dezlegați de păcatele noastre, că noi am făcut din porunca împăratului….
Apoi Domnul l-a chemat la cer. Plin de bucurie, sfântul a poruncit oștenilor să-i taie capul, dar aceștia nu au vrut. Îi apucase spaima și tremurul. Atunci sfântul li s-a adresat cu următoarele cuvinte:
- Dacă nu veți îndeplini cele poruncite, nu veți căpăta milă de la Hristosul meu. Atunci oștenii sărutară mai întâi trupul sfântului, apoi porunciră unuia, iar acesta i-a tăiat capul mucenicului. Și în loc de sânge a curs lapte, în aceeași clipă, acel măslin s-a acoperit de rod din vârf până-n poale. Văzând acestea, multă lume care era de față la tăierea capului sfântului a crezut în Hristos. Împăratul a fost înștiințat despre minunile săvârșite acolo și a poruncit ca măslinul să fie tăiat fără întârziere în bucăți și să fie ars laolaltă cu trupul mucenicului. Când focul s-a stins, credincioșii au luat din cenușă trupul neatins de foc și l-au înmormântat cu mare cinste ca pe o comoară de mult preț.
(
Sfântul Mare Mucenic Pantelimon – Doctorul doctorilor, viața, minunile și acatistul, Editura Metocului mănăstirii Sf. Pantelimon de la Muntele Athos, 2001, p. 20-29)