[Parascheva16]

Cei care au urmărit cele întâmplate după 1989 au văzut cum toate valorile populare au fost tratate cu un dispreţ făţiş, cu duşmănie chiar, de către oficialii români – desigur, cu excepţia zilelor de cam-panie electorală. Decenţa populară a fost declarată „pudibonderie”, „înapoiere”, „prejudecată”, chiar „prostie” ş.a.m.d. Cultura populară? „Superstiţie”, „înapoiere” (mereu acest cuvânt rasist!), „primitivism” (desigur!) ş.a.m.d. În toată această perioadă alte popoare îşi transformă eroii naţionali în eroi de film şi chiar de jocuri pe calculator, promovându-şi mereu viziunea personală asupra lumii şi asupra istoriei. La noi, dimpotrivă, „demitizarea”, de fapt demonizarea eroilor naţionali este considerată cea mai vrednică îndeletnicire a intelectualilor. S-a recurs la lansarea de nenumărate învinuiri şi invective la adresa lui Mircea cel Bătrân sau Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare sau Mihai Eminescu, sau la adresa oricărei personalităţi ori grupări istorice pe drept intrate în sufletul poporului. S-au promovat în schimb şi se promovează cu tărie cei care au luptat împotriva Poporului Român. Conducerea ţării nu a inaugurat niciodată un monument cât de cât semnificativ pentru eroii români căzuţi în luptele anti-comuniste, pentru cei căzuţi pe front împotriva invadatorilor bolşevici, pentru cei ucişi în luptele împotriva colectivizării, pentru cei ucişi de invadatorii unguri în Ardealul ocupat, pentru cei care au apărat Dobrogea împotriva năvălitorilor bulgari ş.a.m.d. În schimb, au inaugurat cu mare pompă, împreună cu demnitari străini, monumentul generalilor unguri de la 1848-1849, criminali de război vinovaţi de asasinarea a zeci de mii de români, de raderea de pe faţa pământului a zeci de sate româneşti, de asasinarea a mii de germani şi de alţi etnici ne-unguri din Transilvania, Crişana şi alte regiuni. Un asemenea act de slăvire şi promovare a rasismului anti-românesc pare de necrezut, dar s-a întâmplat. Oameni care sunt ruşinea istoriei omenirii, care ar fi condamnaţi alături de Hitler şi ciracii lui în orice tribunal democratic, au monument la Arad, monument ridicat cu sprijinul făţiş al autorităţilor „române”! E ca şi când cineva ar ridica în Israel, cu sprijinul autorităţii de stat, un monument închinat „eroicilor generali germani” Ribbentrop, Goebbels, Heydrich şi Göring!! Dar aşa ceva este, desigur, imposibil! Evreii ştiu să-şi apere demnitatea naţională. Acelaşi lucru însă este interzis românilor, după cum se poate vedea, nu doar la Arad, ci în toată ţara şi în toată istoria ultimilor trei veacuri. Exagerăm? Între 1711-1715 în Muntenia şi Moldova se instaurează o conducere străină, formată din aşa-numiţii fanarioţi. Sprijinul ei? Armatele turceşti şi feluriţi trădători din interior. Epoca fanariotă, încheiată în 1821, este prezentată până astăzi, în nenumărate lucrări, ca o epocă bună pentru români, dincolo de „unele probleme sociale”. Se spune de către mulţi – promovaţi de guvernele de ieri şi de astăzi – cum că domnitorii fanarioţi au adus „reforme sociale” şi „reforme culturale”, au deschis „înapoiata” şi „închistata” cultură românească „luminilor” din afară. Memoriile lui F. G. de Bauer menţionează că, în timpul celui mai lăudat „reformist fanariot” [2], numărul contribuabililor români scade în Muntenia de la 147.000 familii la… 35.000!!! Unde erau ceilalţi? Fuseseră ucişi ori fugiseră din ţară, ca să scape cu viaţă! Iar unele manuale şcolare şi multe cărţi „de prestigiu” îl laudă pe acest domnitor fanariot… Deci, un tiran de o asemenea bestialitate încât ucide sau izgoneşte peste 75% din populaţia unei ţări româneşti este considerat de conducătorii României contemporane ca personaj pozitiv! Pare pur şi simplu ireal, imposibil, de necrezut. Nici o naţiune de pe faţa pământului nu a fost supusă unei asemenea îndoctrinări ultra-rasiste de către propria conducere, fără presiunea unor armate străine. La noi, însă, nu a fost nevoie de nici o ocupaţie efectivă. Însăşi conducerea „românească” a practicat de bună voie politica respectivă. Exagerăm? Păi nu erau fanarioţii „conducerea românească”? Nu erau boierii şi ciocoii din jurul lor „patrioţii ţării”? Nu erau ei aceia care, dispreţuind poporul de care, teoretic, ţineau, îşi trimiteau fiii la îndoctrinare fie în mâinile „educatorilor greci”, fie în pensioane şi şcoli străine, romano-catolice ori protestante, franţuzeşti şi germane mai ales, austriece sau ungureşti câteodată, uneori italieneşti? [3] Şi se întorceau de acolo cu cel mai adânc dispreţ faţă de popor şi cultura sa… Sigur, sentimentele naţionale au existat, mai ales că făceau parte din educaţia apuseană. Doar că aceste sentimente naţionale erau deja deturnate, nu mai ţineau seama de gândirea, simţirea şi trăirea naţiunii, ci de concepte străine, de cele mai multe ori cu totul nepotrivite Poporului Român. S-a ajuns până acolo încât, chiar după 1821, când regimul fanariot este formal înlăturat [4], lupta „intelectualilor români” – şi, alăturat, a politicienilor români – nu este aceea de a forma o Românie şi o Românime puternică, dezvoltată firesc din tradiţia populară. Dimpotrivă, pe lângă lupta cu unele sau altele din forţele străine – dar în favoarea altora, văzute ca „prietene” –, marea bătălie, neîncetatul război, a fost chiar cu felul de a fi al românilor, cu trăirea şi gândirea lor, cu vechea lor cultură. Celebrul „vizir” al sfârşitului de secol XIX, mare politician şi prim-ministru, vestită personalitate, declara în Parlament, pe faţă şi cu multă mândrie, că a luptat o viaţă pentru „distrugerea superstiţiilor populare româneşti”, pentru ca astfel românii să devină o „naţiune modernă”. Modernă, poate, dar sigur nu românească, pentru că ceea ce acel politician rasist numea „superstiţii populare româneşti” era tocmai ceea ce-i definea pe români: credinţă, gândire, tradiţie, fel de a fi. Dar din punctul lui de vedere acestea nu aveau nici o valoare, ceea ce arată că, departe de a fi un patriot, „marele politician” habar nu avea ce înseamnă naţiune, prin ce se defineşte. Sau, poate ştia… ceea ce e şi mai rău. Pentru că o naţiune se defineşte în primul rând prin cultura sa, şi doar apoi prin limbă. Sunt multe naţiuni ce vorbesc aceeaşi limbă, dar formează state separate [5], aşa cum sunt naţiuni ce nu vorbesc o singură limbă, dar sunt unite, sunt o naţiune [6]. Deci, adevărata definire a unei naţiuni se face prin cultura sa naturală, prin ceea ce constituie firea acelui neam, felul de a trăi, de a gândi, de a se exprima al poporului. Atacând exact aceste lucruri, fanarioţii, paşoptişii şi urmaşii lor au atacat însăşi fiinţa Poporului Român. Au atacat-o repetat şi sistematic, tratând-o cu un dispreţ puternic, neîncetat. Mereu au proclamat, pe toate căile care le-au stat la dispoziţie – şi câte nu au avut, având puterea în Ţară! – că românii nu pot avea un viitor decât renunţând la cultura lor veche, adoptând o cultură nouă, străină, „superioară”.