[laurastifter]

Apreciez patriotismul sincer şi trăit cu dreaptă socotinţă, dar naţionalismul ideologic îmi pare o calamitate... o maladie spirituală ce perverteşte sentimentul autentic al iubirii faţă de patrie, iar din perspectiva Bisericii noastre Ortodoxe, o concepţie eretică (în strânsă legătură cu etno-filetismul - naţionalismul religios, condamnat ca erezie de către un Sinod ţinut la Constantinopol, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea).
Uităm atât de uşor textul din Galateni3, 28, precum străin ne este şi spiritul întregului Nou Testament, ce promovează dragostea faţă de fiecare persoană umană, fără discriminare, indiferent de origine etnică, condiţie socială, vârstă, convingeri şi orice altă particularitate individuală.
Patriotismul autentic e sentiment şi ideal, nu ideologie şi nici sentimentalism ieftin; se trăieşte şi se exteriorizează prin fapte, nu se proclamă prin discursuri şi scrisori răspândite prin internet (care este o invenţie tehnologică neautohtonă, nu-i aşa?... O invenţie venită tot de la occidentalii aceştia, care, zice-se, "L-ar fi ucis pe Dumnezeu"). N-aş putea perora patetic despre "dragostea de neam şi ţară" şi, mai ales, cu neputinţă îmi este să înţeleg exagerările grave, patologic naţionaliste, de tipul sloganurilor "murim pentru patrie" etc, sau al povestioarelor lacrimogene şi ilogice de prin manualele şcolare despre eroii care, după ce au fost eliberaţi de către turci pentru a-şi mai vedea o dată ţara, s-au întors în tabăra adversă spre a fi omorâţi. Nu ni se cere să murim pentru pământul natal, ci să trăim pentru Hristos! Nu ni se cere să exagerăm, pervertind patriotismul şi transformându-l în idolatrizarea unei ţări şi a unei naţiuni, ci vocaţia noastră este aceea ca "pe noi înşine şi unii pe alţii şi TOATĂ VIAŢA NOASTRĂ LUI HRISTOS DUMNEZEU SĂ O DĂM".
Patriotismul se manifestă prin participarea activă şi responsabilă la progresul spiritual, intelectual şi material alpropriului popor, nu prin blamarea valorilor altor naţiuni create de Bunul Dumnezeu.
Şi să nu uităm că împărţirea limbilor a apărut nu în starea paradisiacă originară, ci abia după episodul construirii turnului Babel (Facerea11)...
Putem fi patrioţi şi trăind în afara graniţelor ţării natale, aşa cum Apostolul neamurilor/ păgânilor, Pavel, ar fi preferat să-şi sacrifice mântuirea pentru convertirea la Hristos a compatrioţilor săi din poporul ales (Cf. Rm9, 1), dar totuşi, L-a mărturisit pe Domnul printre neamuri şi şi-a dat viaţa ca martir departe de patria sa, fiindcă "cele ce-i erau lui câştig, pe acestea le-a socotit pentru Hristos pagubă" (cf. Flp3, 7). S-a sacrificat în mod liber şi conştient, dar nu apărând cauza politică a patriei sale aflate de multe decenii sub ocupaţie romană, ci dăruindu-se pe el însuşi întru totul Aceluia Care este Viaţa iudeilor şi a păgânilor totodată.
Creştinismul este o religie universală, nu naţională. Hristos nu este al românilor, ci întreaga omenire Îi aparţine lui Hristos! În meditaţiile Sfântului Maxim Mărturisitorul asupra Sfintei Liturghii, formulate în lucrarea sa "Mystagogia", întregul cosmos este Biserica lui Dumnezeu.
Hristos ne iubeşte ca persoane unice, iar nu ca membrii ai unor naţiuni mai mult sau mai puţin evoluate din punct de vedere spiritual şi material. La fel suntem şi noi datori să-i iubim pe toţi semenii noştri căci, potrivit autorului anonim al Epistolei către Diognet, "Creştinii trăiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului" pentru că "orice ţară străină le este lor patrie şi orice patrie le e ţară străină". Noi suntem noul Israel, uniţi în şi de dragul lui Hristos, sacerdoţi ai preoţiei universale cu vocaţia de a mărturisi pretutindeni în lume, în ţările în care ne-am născut, sau în afara acestora, "bunătăţile Celui Ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată". "Nu avem aici cetate statornică, ci o căutăm pe aceea ce va să fie", precum ne aminteşte autorul Epistolei către Evrei, accentuând, în capitolul consacrat credinţei (Evr11), faptul că patriarhii Vechiului Testament "dovedesc că îşi caută lor patrie" - nu pe aceea pământească (pe care de bună voie o părăsiseră, răspunzând chemării divine), ci pe cealaltă... despre care Hristos ne-a încredinţat că înlăuntrul nostru se sălăşluieşte.
"Hristos e Patria şi Calea" (Fericitul Augustin)! Dacă-L vom iubi pe El şi pe toţi semenii noştri de dragul Său, atunci orice sentiment al nostru (inclusiv trăirea naturală şi lăudabilă a dragostei faţă de patrie) va fi autentic, nepervertit şi ghidat, orientat de "credinţa lucrătoare prin iubire".
Pelerini suntem pe pământ, pelerini spre patria cerească, iar împreună-Călător cu noi, Pelerinul necunoscut şi inconfundabil totodată, Calea şi Ţinta călătoriei noastre rămâne Însuşi Acel Ce i-a îndrumat pe ucenicii Luca şi Cleopa în drumul spre Emaus.
"Oare nu arde în noi inima noastră, când ne vorbeşte pe cale şi când ne tâlcuieşte Scripturile?"...
Hristos în mijlocul nostru!!!