La Dumnezeu să te gândești ca la Dumnezeu, nu ca la om, și să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul!
Acum vreo 20 de ani, au trecut pe la mănăstirea noastră niște călugări din Franța, care au vizitat Sfântul Munte Athos. De la ei am aflat că Părinții de la Sfântul Munte dau îndrumarea aceasta: „La Dumnezeu să te gândești ca la Dumnezeu, nu ca la om. Și să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul!”. Se știe că fără aer nu putem exista. Din toate câte ne sunt necesare pentru viață, pentru existența noastră, aerul este condiția primordială. Gânditorii de Dumnezeu și-au dat seama că așa cum pentru viața fizică aerul este cel mai necesar, tot așa de necesar ne este, pentru viața spirituală, gândul la Dumnezeu și rugăciunea. De aceea ei vin cu ideea că la Dumnezeu să ne gândim în măsura în care respirăm. Evident, Dumnezeu nu este un element care poate fi respirat, dar gândul la Dumnezeu, e bine să-l avem fără încetare, dacă se poate tot așa de mult cum avem aerul pe care îl respirăm și prin care existăm.
Părinții de la Sfântul Munte fac însă precizarea că „la Dumnezeu să te gândești ca la Dumnezeu, nu ca la om” adică cu gânduri înalte, cu gânduri mai presus de lume, cu gânduri care ne ridică mai presus de obișnuit și ne introduc în sfera vieții divine. Este ceea ce vrea să ne sugereze irmosul din Joia Săptămânii Sfintelor Patimi, în care ni se spune: „Din ospățul Stăpânului și din masa cea nemuritoare, veniți, credincioșilor, la loc înalt, cu gânduri înalte să ne îndulcim“. Sau cum ni se spune în imnul heruvimic din Sâmbăta cea Mare, care începe cu următoarele cuvinte: „Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur, și nimica pământesc întru sine să nu gândească“. Când se ajunge la o astfel de stare, rugătorul se simte aproape de Dumnezeu și i se deschid orizonturi de fericire și pârtii de lumină, pe care mergând, sufletul lui răsfrânge ca o oglindă mărirea lui Dumnezeu și se preface în aceeași asemănare (II Cor. 3, 18), căci Dumnezeu însuși Se descoperă pe Sine în omul care se face vrednic de Dumnezeu.
(Arhim. Teofil Părăian, Punctele cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 113-114)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|