Stiam ca sunt bolnav de-o viata intreaga...Si nu stiam cum se numeste boala.Dar intr-o zi, m-a tintuit la o rascruce...Nu mai puteam merge...Spunandu-mi cineva ca esti pe-aproape, am vrut s-ajung la Tine, Doamne.
Dar n-aveam OM ca sa-mi coboare patul si sa mi-l puna Tie, la picioare;
Nici sa m-arunce-n apa scaldatorii, in care Ingerul venea si, tulburand-o, ii da putere tamaduitoare...
Nadajduiam sa vii chiar Tu la mine; sa-mi spui, ca slabanogului acela:
"Vrei sa te faci sanatos?"...
Dar...n-ai venit!
Am asteptat de-atunci si pana astazi...Dar nu ca el, cu-ncredintare, cu nadejde, ci cu deznadajduire si mandrie ranita...
Am inceput, apoi, sa ies pe la rascruci de viata, ca cersetorii.
Asteptam sa treaca pe langa mine un duhovnic si sa-l rog sa ma invete ce este "credinta"?
Ce-i aceea "smerenie", dar "dreapta socotinta", dar "pocainta"?!...
Ori "dragostea de Dumnezeu si de aproapele"?
"Cine-i aproapele meu", parinte?!
Si duhovnicii , trecand pe langa mine,
Ma ascultau, se gandeau putin,
Imi spuneau multe cuvinte - mai ales din carti!
Apoi, ma binecuvantau, ma dezlegau - ziceau - de niste legaturi numai de ei vazute si...treceau mai departe...
Se-ndreptau, pesemne, spre sirurile lungi de alte sufltete, care-i asteptau sa-i intrebe , poate, aceleasi lucruri...
"Ce este smerenia, parinte?", insistam, daca vedeam trecand pe-acolo un alt duhovnic...
"Dar ca sa-L intalnesc pe Dumnezeu, incotro sa apuc: la dreapta, la stanga?...Sau, poate e bine sa merg inainte?...Inapoi nu m-as mai intoarce, parinte..."
Duhovnicul - unul dintre ei - zicea:"Mergi la dreapta, fiule!".
Altul:"Nicidecum!Apuca la stanga!"
Altul:"Mergi inainte!Aceasta-i Calea!"...
"Cred ca ultimul are dreptate" - mi-am zis...
oricum, tinta spre care ma indreptau toti era UNICA...
Si de fapt, niciunul nu m-a sfatuit sa fac cale-ntoarsa...
Nici nu se putea!
Cum sa ma-ntorc la cel care nu vroiam sa mai fiu?...
Despre "smerenie" au vorbit toti cel mai mult si mai aspru...
Aveau dreptate!
Cred ca aceasta imi lipseste cu desavarsire si-am inteles ca de aceea si "pocainta" mea era desarta...
Am ramas inca multa vreme la rascrucea aceea, strigand cu deznadejde:
"Nu, nu plecati, bunii mei parinti si duhovnici!
Mai stati, spuneti-mi, povatuiti-ma ce sa fac, totusi, s-o dobandesc?!"...
"Ce sa dobandesti, fiule?", imi striga un altul, trecand grabit si distrat pe langa mine.
"Smerenia, parinte!"...
In clipa aceea, un alt glas - si nici al unuia dintre cei care-mi vorbisera - imi sopti cald, cu infinita blandete si iubire:
"Invata de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima...".
(din volumul
ADEVARUL FARA PLURAL... de Lidia Popita Stoicescu)
Link permanent catre articolul complet
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...c-b1-p2069.htm