[cezar_ioan]

Mulţumesc pentru răspuns! Foarte frumos, Cristian, iar asta îmi dă curaj să adâncesc tema (aşa cum o percep eu acum): Tudor a văzut pe părintele Cleopa făcînd simultan două acţiuni - vorbea oamenilor, pe un pridvor şi totodată mişca încet din degete, pe metanier. Acest detaliu l-a făcut să cugete la volumul (sau mobilitatea) atenţiei Părintelui şi să realizeze că monahii sunt simultan atenţi şi la rugăciune şi la oameni. A cugetat mai apoi că musai sunt atenţi şi la mişcările lor lăuntrice.
Ei bine, întreb acum: noi creştinii din lume, prinşi în activităţile atât de solicitante, cu stimuli de tot felul, care de care mai pregnanţi şi mai acaparatori, cum putem păstra atenţia lăuntrică (cu riscul de a produce vreun accident, risc real şi teribil de periculos!)? Şi cum o facem oare? Avem repere, indicii, semne de reper? Folosim simţurile corporale? Practicăm introspecţia? De unde ştim că nu ni se pare că un gând e o simplă reacţie automată la un context, mai degrabă decât un steag fluturat dinlăuntrul inimii? (mai departe, referitor la văzduhurile lăuntrice, nu îndrăznesc deocamdată să întreb)

Uite, ca termen de comparaţie: în domeniul relaţiei de consiliere/psihoterapie suntem permanent instruiţi să monitorizăm mişcările fizice, emoţionale şi mintale ale propriei fiinţe. (Valabil şi în munca de profesor, în negocieri etc.) Când ai pierdut contactul cu mişcările tale lăuntrice înseamnă că, deja, eşti în afara experienţei de viaţă aici şi acum, şi ai fugit ... exclusiv în minte. În trecut sau în viitor. Ca urmare, proiectezi asupra clientului atât frustrările sau rănile trecutului tău cât şi aspiraţiile personale îndreptate spre viitor. Iar aceasta creează de obicei, în subiectivitatea semenului, impresia că nu e înţeles, că nu e ascultat etc. De aici probleme în relaţie, comunicare slabă/defectuoasă şi de multe ori eşec terapeutic (şcolar, marital, de afaceri etc.).

Or, acest canon al profesiei de consilier cred că e tangent, cel puţin, cu lucrarea creştinului nevoitor, indiferent de profesia lui sau de vârstă.

Mai întâi, aşadar, exerciţiul contactului cu sine.
Dacă s-a prins deja şi oarecare obişnuinţă a rugăciunii (forma cea mai scurtă face adevărate minuni, cred), am sesizat că se modifică şi percepţia mişcării interioare. Rugăciunea creşte anumite senzaţii lăuntrice, moderează pe altele, tabloul interior se modifică, se reaşază ca intensităţi, relief, lumini şi umbre... În relaţia cu altul, efectul pe care îl cunosc mai bine este: asculţi, mai degrabă decât vorbeşti. Şi asculţi modificat; mai îngăduitor, mai receptiv, meditativ. Ba chiar dubitativ...

Unificarea celor trei direcţii ale atenţiei moderează zvâcul intempestiv al intervenţiei. Scade iuţimea gestului verbal sau de alt gen. Comportamentul devine mai domol, mergi, parcă, în sfârşit la pas!... Nu mai goneşti nebuneşte, îţi aminteşti că exişti şi tu, că Domnul e aproape, cauţi să îţi tragi sufletul, oleacă...
Apar, însă, altele...:)