[cezar_ioan]

Îmi face plăcere să scriu ce va urma, întrucât mi-e dor de meseria mea (în prezent lucrez foarte puţin, sporadic şi cu situaţii mai simple, ca şi consilier). Îţi mulţumesc pentru oportunitatea de a-mi aminti unele detalii.

Mai întâi, aş dori să aşez momentul diagnosticului acolo unde îi este locul: la propriu, în sens strict tehnic (şi uneori clinic, doar uneori!) diagnosticul psihologic şi/sau psihiatric este un moment dintr-un continuum mai cuprinzător.
Deşi termenul face parte din vocabularul medical, diagnosticul sau diagnoza se folosesc în orice domeniu atunci când oamenii urmăresc să afle care e starea momentană a unui sistem evolutiv (deci inclusiv a omului, a unei persoane). Cum stăm în prezent, aşadar, ce tip de situaţie ne caracterizează dinamica vieţii - în sănătate, în educaţie, în sport etc.
Tot mai frecvent în ultimii ani, termenul de diagnostic tinde să fie înlocuit cu cel de evaluare, acesta avînd o conotaţie mai puţin anxiogenă sau critică etc.
Iar diagnosticul/evaluarea conţine nu doar termeni cu încărcătură morbidă ci şi opuşii lor. Un psiholog şcolar care pune diagnosticul "copil supradotat" nu indică neapărat o boală (deşi poate fi pitită pe undeva, în suferinţele ascunse ale elevului) ci, dimpotrivă, o dezvoltare excelentă a elevului. Şi tot diagnostic/evaluare se cheamă, dacă vorbim la propriu şi neutral faţă de conotaţii clinice şi morale etc.

În psihopatologie, problema diagnosticului este extrem de complexă, depinzînd în primul rând de şcolile şi teoriile psihologice şi psihiatrice. Căci una e să gândeşti ca un american, caz în care foloseşti DSM (manual de diagnostic, cum îi spune şi numele), alta ca un european - caz în care folosim alte lucrări de referinţă. Între cele două mari şcoli de psihopatologie/psihiatrie, europeană şi americană, sunt diferenţe majore care constituie subiectul multor analize şi dezbateri, nefiind aici cadrul şi momentul să abordez chestiunea.

Ei bine, un manual de diagnostic face întâi o descriere a câtorva însuşiri (cele esenţiale, respectiv unele caracteristice dar secundare) din tabloul principalelor tulburări psiho-comportamentale. Aceste descrieri, lungi şi minuţioase, însoţite de multe precizări, folosesc ca reper pentru specialist, deşi ultimul cuvânt îl are de obicei experienţa clinică şi flerul etc.

Dar diagnosticul, cum spuneam, vine dintr-un moment premergător şi tinde spre unul viitor.
Înainte se află trecutul persoanei, suferinţa şi solicitarea ajutorului (dacă omul nu e prea bolnav, caz în care nu mai cere ajutor ci e adus de aparţinători sau de instituţiile statului). În lumina acestor date preliminare ne orientăm asupra stării prezente a persoanei, încercînd să-i dăm o oarecare aşezare în contextul tulburărilor omeneşti, ca să ştim cu cine şi cu ce avem de-a face.

În viitor e prognosticul. Cum oare va arăta starea şi comportamentul persoanei în viitor? Uneori prognosticul e rezervat, alteori e optimist în funcţie de mulţi factori. Ne străduim însă, mereu, să ajutăm pe omul suferind să evolueze spre o stare a fiinţei cât mai bună, spre linişte rodnică, om între oameni. După diagnostic urmează aşadar intervenţia/tratamentul, evoluţia (de obicei oscilantă, cu o pantă crescătoare sau descrescătoare) şi, în caz că ne-am confruntat chiar cu o boală, sunt posibile: vindecarea (deplină sau cu sechele), cronicizarea (cu toate complicaţiile ei), moartea.

Ei bine, momentul diagnosticului e cu totul unic şi original. Nimeni nu pune ştampile, decât dacă e prea nepriceput. Există o variabilitate atât de mare în momentul acesta, încât putem spune simplu - câţi oameni atâtea boli, depinzînd şi de terapeut. Un diagnostic e, de fapt, doar o încadrare orientativă şi el însuşi e preliminar, cu ţinere sub observaţie a voluţiei, apoi se poate schimba şi rareori rămâne definitiv.

Uneori nu avem date suficiente. Atunci ne e de folos orice informaţie.
O scrisoare, o carte scrisă de persoana în cauză, un articol, o înregistrare, un document oarecare, o anumită modalitate de exprimare în comportament (oral, gestual, scris) - toate acestea pot furniza indicii extrem de preţioase pentru înţelegerea stării persoanei.
Asta seamănă oarecum cu munca unui detectiv sau a unui arheolog: un indiciu cât de mic te poate orienta (în baza unor cunoştinţe conexe şi a experienţei tale practice cu oameni asemănători), mai ales că terapeuţii moderni iau foarte serios în calcul un indicator foarte preţios - propria reacţie psiho-fizică la contactul cu persoana în cauză. Dacă ai un bun contact cu propriile emoţii (şi o acurateţe în a lucra cu ele) capeţi o oarecare orientare asupra personalităţii celuilalt.

E uneori periculos pentru relaţiile noastre să ne jucăm cu termeni din vocabularul diagnostic. Ne poate aduce o relaţie încordată însă, ce-i drept, dacă interlocutorul are un strop de bunăvoinţă putem avea oarecare câştig de pe urma unei precizări cu caracter tehnic, chiar dacă nu suntem în relaţia medic-pacient. Totul e să nu exagerăm.

În afara cabinetului, termenii de nevrotic, dependenţă, adicţie, nebun, psihotic, paranoic, gelos, maniac, invidios, caracteropat, psihopat etc. sunt deja parte dintr-o cultură prin care oamenii îşi oferă unii altora înţelegerea reciprocă şi dezaprobarea. Uneori termenii se folosesc chiar admirativ ori ca semn de tandreţe. Sau chiar în joacă.
Toată lumea foloseşte astfel de termeni pentru a descrie ceva la un semen, uneori. Nu-i neapărat prilej de ofensă, ci mai degrabă o putem lua ca pe un mod de exprimare a unei poziţii, mod de exprimare care uneori nu e cel mai potrivit. Totul e să nu se exagereze, repet.

Personal prefer să ascult cu atenţie un om care mă etichetează cu un termen diagnostic. Am descoperit că niciodată eticheta interlocutorului nu e fără folos, dacă ştiu şi pot să mă raportez eficient la ea. În definitiv, chiar de oglinda-i strâmbă, e totuşi o oglindă. Şi e o imagine, deci implicit e lumină. Rămâne să procesez cât mai bine informaţia, aşa cum e ea.

În general însă, oamenii se supără când sunt etichetaţi cu termeni psi (exceptînd situaţiile când li se spune că sunt geniali, spontani, afectuoşi, suportivi, creativi şi alţi termeni laudativi).
Ca urmare, puţini fiind cei care se pot bucura de un feedback, oricum ar fi acesta în raport cu stima de sine, se recomandă să fim rezervaţi cu utlizarea de termeni psi capabili să trezească emoţii negative şi tot soiul de resentimente în interlocutor.