[vsovivivi]

"Domnul ne-a poruncit sa nu facem înaintea oamenilor nici milostenie, nici post, nici alte fapte bune, socotind acest lucru drept o cautare fatarnica a slavei desarte. Tatal nostru cel din ceruri, care este într-ascuns si vede într-ascuns (Mt. VI 1-18), nu binevoieste sa primeasca asemenea fapte. Dar nu numai porunca lui Dumnezeu ne cere sa ascundem vointa noastra launtrica de ochii straini, ci si instinctul duhovnicesc normal, ca un imperativ categoric ne interzice sa divulgam taina sufletului. Rugaciunea de pocainta în fata Celui Preaînalt este locul cel mai intim al duhului nostru. De aici vine dorinta sa ne ascundem ca nimeni sa nu ne vada, nimeni sa nu ne auda, ca totul sa ramâna între Dumnezeu si suflet. Asa mi-am trait primii zece ani ai pocaintei mele înaintea lui Dumnezeu". Arhim Sofronie.

"Inspirand si expirand aerul, punandu-si in miscare aripile si folosindu-si capul si celelalte madulare ale trupului, pasarea reuseste sa zboare, si altfel nici nu poate sa faca asta.

Nici inaltarea prin rugaciune catre Dumnezeu din biserici nu este cu putinta decat daca in noi se afla credinta, nadejdea si dragostea, care alcatuiesc capul duhului ce se inalta in zbor; starea cu cugetul inaintea lui Dumnezeu este inima, deschisa pentru primirea insuflarilor Domnului; pacea in toate este aripa lui cea dreapta; mintea neimprastiata, slobozirea de grijile si de impatimirile lumesti este aripa lui cea stanga; osteneala mersului la biserica si a starii in ea este partea din spate.

Daca vreuna dintre aceste dispozitii sufletesti lipseste, lucrarea rugaciunii se stramba ori se curma, dupa cum se curma, de pilda, zborul pasarii atunci cand ramane lipsita de o aripa. Fiecare poate face cunostinta pe propria piele cu acest fapt, daca va voi.

Oricine doreste si stie sa se roage se va intalni neaparat cu toate dispozitiile acestea, si fiecare om care se roaga cu adevarat le are deja pe toate. Cel care nu le are, inca n-a inceput sa se roage asa cum trebuie, iar fara rugaciune nu este viata, nu este inaltare catre Imparatie." Sfantul Teofan Zavoratul.

“În vremurile din urma, glasuia unul dintre ei, cei ce vor lucra cu adevarat pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu întelepciune de oameni si nu vor face semne si minuni printre ei, ca în vremea de fata. Ei vor pasi pe calea faptelor, dizolvate în smerenie si în împaratia Cerurilor, se vor dovedi mai mari decât Parintii, care s-au proslavit prin semne” (al 4-lea raspuns al Cuviosului Nifon)”.

Deci creştinul nostru cel foarte apostol şi foarte teolog şi tot creştinul cu numele nu vrea decât să-şi dea liber la păcate cu competenţă în timp ce ţine toate de ochii gLumii. Poate fi ceva mai rău de atât? Păi se pare că a fost depăşit în viclenie însuşi satana ce se dezcompune... şi atunci dacă cu el este scris ce va fi şi ce se va alege de el, darmite atunci cu noi cei foarte mari... în fărădelegi? Întreb şi eu ca prostul... omul de azi nu mai are inimă, nu mai are suflet şi nu-i mai pasă ce va fi cu el după formula: ''om trăi şi om vedea.'' Păi dacă nu mai aveţi credinţă şi ea nu mai este credincioasă cum atunci veţi trăi?