[Florin-Ionut]

Cătălin,

În prealabil postat de catalin2

Cred ca nu s-a inteles exact, si in sursele date spune ca isi marturiseau pacatele in Biserica, in fata tuturor. Aceasta era forma de spovedanie atunci, iar pacatele mari erau spovedite episcopului sau preotului, pentru ca nu era asa usor ca astazi, un pacat mare ducea la ani de zile de oprire de la impartasanie. Asadar pacatele acelea mici le spuneau cu voce tare in fata tuturor, asta era spovedirea. Apoi s-a renuntat la asta si s-a recurs doar la spovedirea privata, in fata preotului.

Știu despre ce vorbești. Spovedania publică s-a practicat, într-adevăr. Chiar acum un secol Sfîntul Ioan de Kronstadt a făcut spovedanii publice. Aruncă o privire și aici:

1. Din punct de vedere istoric, putem spune că practica mărturisirii păcatelor şi a dezlegării lor de către un urmaş al apostolilor (episcop sau un preot delegat) este de origine apostolică (sec. I) şi ea a existat dintotdeauna în Biserică, numai că în decursul timpului această practică a avut înţelesuri şi forme diferite. Mărturiile istorice din primele trei-patru secole sunt lacunare şi confuze, dar deja din sec. IV-V atestăm existenţa a două tipuri total diferite de mărturisire a păcatelor, care mai târziu „au fuzionat”, rezultând practica spovedaniei de astăzi. Mai exact:

a) Exista o mărturisire care se făcea doar în cazul păcatelor mari: idolatrie, apostazie, curvie, ucidere, furt şi alte păcate considerate „mari” sau „de moarte” (I Ioan 5:16). O astfel de mărturisire era acceptată o singură dată după Botez (cf. Păstorul Herma, Tertulian ş.a.) sau cel mult de 2-3 ori în viaţă, iar creştinii care-şi luau în serios viaţa de după Botez, deşi se împărtăşeau la fiecare Liturghie duminicală sau chiar zilnică, practic nu se mărturiseau niciodată. Până spre sfârşitul sec. IV, în cazul păcatelor ştiute de toţi, această mărturisire se făcea public, iar în cazul păcatelor necunoscute comunităţii, acestea erau mărturisite în taină episcopului sau unui preot delegat de acesta. În urma mărturisirii, episcopul sau chiar sinoadele locale (cf. Canonul 5, Sin. I Ecumenic) hotărau oprirea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine a penitentului respectiv pentru o perioadă determinată de timp (de la câteva luni până chiar la 15-20 de ani). În funcţie de pocăinţa penitentului, termenul de oprire de la împărtăşire putea fi scurtat sau prelungit. Primirea la împărtăşire se făcea automat, după expirarea termenului care a fost rânduit prin epitimie, fără careva rugăciuni sau formule speciale de dezlegare, iar în unele tradiţii locale – prin punerea mâinilor episcopului sau prin ungerea cu untdelemn sfinţit.

Asta este altceva, impartasirea deasa, diferit de ce discutam, impartasirea fara spovedanie. Te poti impartasi la o saptamana daca iti ingaduie duhovnicul, dar cu spovedanie inainte, de fiecare data.

Uite, mi-am amintit că acum cîțiva ani m-am întîlnit cu un călugăr la vreo 50 de ani, venit de la Athos. Și l-am întrebat cum se practică la ei Împărtășirea, cu Spovedanie de fiecare dată înainte? Omul mi-a răspuns că ei se împărtășesc de fiecare dată și, cînd este cazul, se spovedesc înainte. Deci ei își fac un proces de conștiiință înainte de a se cumineca și se apropie sau nu în funcție de rezultatul introspecției examinatoare.

Constiinta depinde de fiecare om. De exemplu parintele tot spune cu repros la predica faptul ca de multe ori vin credinciosi care spun ca n-au niciun pacat si ii mustra. Asadar unii cred ca n-au pacate, depinde cum inteleg pacatele, se gandesc ca doar omorul e pacat. Si eu ma gandeam asa cand nu eram credincios.

Nu vorbim de cazul lor, ci de cazul nostru, al creștinilor care frecventăm Biserica și mai știm cîte ceva în materie de teologie. Un pic mai mult decît nimic...

Asadar isi marturiseau pacatele si in primele secole, pe langa faptul ca erau si alte conditii, de exemplu tu acum nu poti vorbi in limbi, cum faceau atunci cei ce se botezau.

Așadar, își mărturiseau păcatele în primele secole doar dacă erau grave și foarte grave. Ei făceau diferența, menționată la 1 Ioan 5, între păcate de moarte și care nu sînt de moarte:

16. Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind - păcat nu de moarte - să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela.
17. Orice nedreptate este păcat, dar este şi păcat care nu e de moarte.

De unde rezultă că păcatele care nu sînt de moarte pot fi vindecate prin rugăciunile simple, pe cînd păcatele de moarte necesită obligatoriu Spovedania. Nu încurajez pe nimeni să nu spună toate păcatele la Spovedanie, însă îi încurajez pe creștinii ortodocși activi să se împărtășească la fiecare Liturghie dacă duhovnicul le dă binecuvîntare și dacă conștiința le permite, chiar fără Spovedanie.