“Prima româncă trecută în rândurile sfinților”
S-a născut în satul Vânători, jud. Neamț, pe la anul 1650. Era una dintre cele două fiice ale lui Ștefan Joldea, armaș la cetatea Neamțului, (fiind deci un dregător domnesc). Amândouă fiice ale sale creșteau în păzirea legii lui Dumnezeu, în cinstirea părinților și în cuviință față de oameni, casa în care trăiau fiind deschisă atât cuvioșilor monahi cât și pelerinilor aflați în trecere; astfel, din fragedă pruncie fetele au învățat odată cu rugăciunea și unele virtuți ale nevoinței creștinești.
Încă din tinerețe Teodora va cunoaște o grea încercare a vieții, deoarece sora ei, Marghiolița, va fi răpusă de o moarte tragică. Acest eveniment o va zgudui adânc pe Teodora, în care va încolți încă de pe acum gândul retragerii din lume. Dar părinții, îndurerați de pierderea unei fiice, nu se împăcau cu gândul să o piardă și pe cea de-a doua, astfel că nu au lăsat-o pe Teodora să-și împlinească acest gând, ci au căsătorit-o, la vremea cuvenită, cu un tânăr de prin părțile Țării de Jos, astfel că după legiuita cununie, Teodora va pleca la casa soțului său.
N-a trecut multă vreme și părinții Teodorei s-au sfârșit din viață. Neputând să nască copii, Teodora era din ce în ce mai puternic urmărită de gândul cel tainic al lepădării de lume. De aceea, ea se va învoi cu soțul ei ca să meargă la o mânăstire. În urma acestei învoieli, Teodora va intra la schitul Vărzărești-Vrancea, iar soțul ei se va călugări la schitul Poiana Mărului, sub numele de Elefterie, mai târziu învrednicindu-se și de Taina Hirotoniei.
Când a intrat în mânăstire, Teodora era la vârsta de 30 de ani. Egumena mânăstirii, schimonahia Paisia, văzând tinerețea și râvna ei pentru cele duhovnicești, a luat-o ca ucenică, iar după un timp de încercare, a încuviințat tunderea în monahism a Teodorei. Nu după mult timp însă, năvălirea turcilor prin acele locuri a determinat pe egumenă să ia cu sine câteva ucenice, printre care și Teodora, și s-a retras în locuri mai tainice și mai sigure, la hotarul dintre munții Buzăului și ai Vrancei. Aici, ele au ridicat un mic altar și o locuință modestă, nevoindu-se în priveghere, post și rugăciune. Nu după multă vreme însă, schimonahia Paisia, înaintată în vârstă și istovită de nevoință și de boală, va trece la cele veșnice.
După aproape 10 ani de nevoință în acest loc tainic, Teodora se va îndrepta spre munții Neamțului, și va viețui pustnicește în preajma schitului Sihăstria. Ca povățuitor a avut pe ieroschimonahul Varsanufie, egumenul Sihăstriei, care îi va da și binecuvântarea de a viețui pustnicește, în jurul Sihăstriei, într-o chilie nu departe de schit.
Așa a ajuns fericita Teodora în munții Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, care se afla aproape de schit și de peștera care îi poartă numele. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăție mulți ani, ostenindu-se singură în post și rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi și mii de metanii, departe de lume. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtășea cu Sfintele Taine și îi ducea cele de trebuință.
După un timp, a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, într-o mică colibă pustnicească, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu știa locul și aspra ei nevoință. Cu timpul i s-au rupt și hainele, iar ca hrană avea doar măcriș, fructe de pădure și alune. În această școală a liniștii și nevoinței a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării și al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni și era ca un diamant strălucitor în munții Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită de darul Duhului Sfânt.
Năvălind turcii să prade mănăstirile și satele, au ajuns până la Sihla, iar Sfânta Teodora s-a adăpostit în peștera ei din apropiere. Descoperind-o păgânii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mâinile lor. În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stânca din fundul peșterii, cum se vede până astăzi, iar fericita s-a izbăvit de moarte. În această peșteră s-a nevoit Sfânta Teodora în ultimii ani ai vieții sale. Rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, fața i se lumina, iar trupul i se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurilor lor, prin voia Domnului, fărâmituri de pâine de la trapeza schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, numită până astăzi Fântâna Sfintei Teodora.
Înainte de trecerea ei la cele veșnice, egumenul Sihăstriei a observat că păsările aveau un comportament neobișnuit, luând pâine și zburând spre Sihla. Astfel, el a trimis pe doi dintre ucenicii săi să vadă ce se întâmplă cu acele păsări. Astfel, aceia au găsit-o pe Cuvioasa Teodora în rugăciune, înălțată de la pământ, asemenea Cuvioasei Maria Egipteanca. Văzându-i, aceasta le-a povestit despre sine, despre apropiatul ei sfârșit, rugându-i să meargă la mănăstire pentru a-i aduce un preot și un diacon ca să se poată împărtăși cu Sfintele Taine.
Călăuziți de o lumină cerească, frații au mers repede la schit și dimineața au adus la peșteră pe ieromonahul Antonie și ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. După ce Sfânta Teodora și-a făcut cuvenita spovedanie și și-a destăinuit viața, ostenelile și ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieștile Taine și, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate, și-a dat duhul în mâinile Lui rostind cuvintele: „Slavă, Ție, Doamne, pentru toate".
Moaștele sale au fost așezate în peșteră, în scurtă vreme aceasta devenind loc de pelerinaj pentru mulțimi de credincioși.
Auzind despre acestea Cuviosul Elefterie, care fusese oarecând soțul Teodorei, a venit să-și petreacă cei din urmă ani ai vieții sale la Sihăstria, aproape de locul de odihnă al Cuvioasei. După aproximativ 10 ani își va da și el sufletul în mâinile Domnului.
Sporind evlavia credincioșilor față de Cuvioasa Teodora, în apropierea peșterii s-a ridicat, între 1730-1763 schitul Sihla, cu cele două bisericuțe ale sale, „Schimbarea la față" și „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul", care există și până astăzi.
În 1830, trupul făcător de minuni al Cuvioasei a intrat în posesia familiei Sturza, a fost așezat într-o raclă de argint și a fost dus la biserica din satul Miclăușeni-Iași. De acolo, în 1856, moaștele au ajuns la lavra Pecerska din Kiev, unde se află și astăzi. Pe racla ei se află inscripționate, în limbile slavonă și română, cuvintele: „Sfânta Teodora din Carpați".
Cu sfânta bucurie că neamul nostru a mai odrăslit un mărgăritar duhovnicesc în grădina Raiului, în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trecut pe Cuvioasa Teodora în rândul Sfinților, având ca zi de prăznuire data de 7 august.
Ieșind din moartea pietrei, cu ochiul obosit,
Deodată vezi o stâncă cu vârful ruginit.
E vatra suferinței, e peștera în care
Martira Teodora aflat-a alinare.
Aici, sfânta femeie, ducând un aspru trai,
Vedea prin rugăciune minunile din rai.
În fața grotei sfinte, o piatră se arată.
Pe fruntea ei pleșuvă, de fulgere brăzdată
Săpat e din natură, un mic rotund bazin
Ce-n orișicare vreme cu apă este plin.
Sfințenia și taina aicea predomnesc.
Pădurea, apa, stânca, tăcute se privesc.
Doar micul licurici, a tufelor făclie
Împrăștie în noapte lumină albăstrie.
Aici rășina albă, tămâia bradului
Carpatice arome trimite cerului.
Și-adesea, către seara, când clopotul se plânge,
Când glasul rugăciunii încet prin văi se stânge,
Călugării din Sihla, bătrânii munților
La piatra Teodorei înalță ruga lor.
(din volumul Poezii al lui N. Beldiceanu, București, 1893