Ieșind din moartea pietrei, cu ochiul obosit,
Deodată vezi o stâncă cu vârful ruginit.
E vatra suferinței, e peștera în care
Martira Teodora aflat-a alinare.
Aici, sfânta femeie, ducând un aspru trai,
Vedea prin rugăciune minunile din rai.
În fața grotei sfinte, o piatră se arată.
Pe fruntea ei pleșuvă, de fulgere brăzdată
Săpat e din natură, un mic rotund bazin
Ce-n orișicare vreme cu apă este plin.
Sfințenia și taina aicea predomnesc.
Pădurea, apa, stânca, tăcute se privesc.
Doar micul licurici, a tufelor făclie
Împrăștie în noapte lumină albăstrie.
Aici rășina albă, tămâia bradului
Carpatice arome trimite cerului.
Și-adesea, către seara, când clopotul se plânge,
Când glasul rugăciunii încet prin văi se stânge,
Călugării din Sihla, bătrânii munților
La piatra Teodorei înalță ruga lor.
(din volumul Poezii al lui N. Beldiceanu, București, 1893 )