Că tot pomeniși de rugăciune, frate Cristian, am constatat nu doar prezența unor distractori ai atenției (gânduri, imagini, emoții străine de duhul rugăciunii - iar toate acestea vin deopotrivă din starea de curăție, atât cât este, a inimii precum și din atmosfera dimprejurul rugăciunii, adică din lucrarea de toată vremea a persoanei noastre prinse în vârtejul fiecărei zile) ci și o creștere a sensibilității sau acuității atenției, cu timpul, cu stăruința, cu deprinderea meșteșugului - să zic așa...
Altfel spus, dacă la început rugătorul sesizează doar senzații tari, grosiere, ale stării sale sufletești, cu vremea devine capabil să conștienteze împotriviri mult mai fine precum și, slavă Domnului, un abur subțire, de nespus, un parfum aparte în gândurile lui, în starea emoțională, în toate...
Ce sunt aceste împotriviri?
Ce e parfumul acesta?
Treburi de împărtășit cu duhovnicul și, totodată, "obiecte" ale atenției noastre re-înnoite, când ea cată la sine și la Bunul Dumnezeu...
Cât privește legătura celor trei direcții ale atenției, eu nu cred că ea în sine are vreo importanță. Întrucât și ateul poate fi atent concomitent: la sine (sunt așa și pe dincolo), la mediul său (ăștia sunt așa și așa), la Dumnezeu (o simplă idee inventată de primitivi - zice el).
După cum și fratele Florin, care se străduiește, cred eu, să Îl cunoască pe Domnul, poate fi atent la sine și la ideea de Dumnezeu, ca orice oriental serios și dedicat cu totul școlii lui.
Dar sunt oare, aceste experiențe ne-creștine, același lucru cu experiența atențională a unui creștin evlavios?
Eu cred că nu, nici pe departe. Întrucât experiența conștientă a creștinului este înrâurită de Duhul Sfânt, orice ar crede cei din afara Bisericii. Creștinul trăiește o experiență prosexică diferită calitativ de experiența omului din afara Bisericii. Pur și simplu este vorba despre altceva. Neîmpărtășibil, cel mai adesea...
|