[cezar_ioan]

Că tot pomenişi de rugăciune, frate Cristian, am constatat nu doar prezenţa unor distractori ai atenţiei (gânduri, imagini, emoţii străine de duhul rugăciunii - iar toate acestea vin deopotrivă din starea de curăţie, atât cât este, a inimii precum şi din atmosfera dimprejurul rugăciunii, adică din lucrarea de toată vremea a persoanei noastre prinse în vârtejul fiecărei zile) ci şi o creştere a sensibilităţii sau acuităţii atenţiei, cu timpul, cu stăruinţa, cu deprinderea meşteşugului - să zic aşa...
Altfel spus, dacă la început rugătorul sesizează doar senzaţii tari, grosiere, ale stării sale sufleteşti, cu vremea devine capabil să conştienteze împotriviri mult mai fine precum şi, slavă Domnului, un abur subţire, de nespus, un parfum aparte în gândurile lui, în starea emoţională, în toate...
Ce sunt aceste împotriviri?
Ce e parfumul acesta?
Treburi de împărtăşit cu duhovnicul şi, totodată, "obiecte" ale atenţiei noastre re-înnoite, când ea cată la sine şi la Bunul Dumnezeu...

Cât priveşte legătura celor trei direcţii ale atenţiei, eu nu cred că ea în sine are vreo importanţă. Întrucât şi ateul poate fi atent concomitent: la sine (sunt aşa şi pe dincolo), la mediul său (ăştia sunt aşa şi aşa), la Dumnezeu (o simplă idee inventată de primitivi - zice el).
După cum şi fratele Florin, care se străduieşte, cred eu, să Îl cunoască pe Domnul, poate fi atent la sine şi la ideea de Dumnezeu, ca orice oriental serios şi dedicat cu totul şcolii lui.
Dar sunt oare, aceste experienţe ne-creştine, acelaşi lucru cu experienţa atenţională a unui creştin evlavios?
Eu cred că nu, nici pe departe. Întrucât experienţa conştientă a creştinului este înrâurită de Duhul Sfânt, orice ar crede cei din afara Bisericii. Creştinul trăieşte o experienţă prosexică diferită calitativ de experienţa omului din afara Bisericii. Pur şi simplu este vorba despre altceva. Neîmpărtăşibil, cel mai adesea...