Și mă mai frământă o întrebare:
de ce oare Domnul Hristos S-a sacrificat așa, pentru fiecare dintre noi, fără a ne judeca mai întâi, fără a-i separa de ceilalți pe cei mai vrednici (sau pe cei mai puțin nevrednici) de dragostea Sa, pe care, eventual, să-i fi mântuit fără Jertfa Lui supremă?
Până la urmă, El este Dumnezeu și ne-ar fi putut mântui (nu pe toți, ci doar pe cei vrednici, pentru că altfel e exces) și fără sacrificiul vieții Sale.
Și dacă El a "exagerat" într-un asemenea grad în relația cu noi, dacă a fost atât de risipitor în compasiune, dacă El ne-a iubit cu o "dragoste nebună" (expresia "iubirea nebună a lui Dumnezeu", titlul uneia dintre cele mai cunoscute lucrări ale teologului ortodox rus Paul Evdokimov, a fost folosită pentru prima dată de către Nicolae Cabasila), atunci să înțelegem de aici, oare, că și noi suntem datori să-I urmăm în aceeași "nebunie" a iubirii față de semenii noștri, în aceeași negare de sine de dragul celorlalți?
Nu, desigur.
Noi nu trebuie să-I urmăm întru totul lui Hristos, ci doar cu... "dreaptă socotință".
P. S. S-ar putea aduce obiecția că, totuși, Sfinții L-au urmat pe Hristos până la capăt.
La aceasta, gândurile negative cuibărite în sufletele noastre (în templul nostru interior, pe care Hristos l-a numit "împărăția lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru" și care, în loc să-I rămână pe veșnicie consacrat, s-a transformat - vai! - în "peșteră de tâlhari", în locașul tuturor ispitelor argumentate teologic) ne vor răspunde, de asemenea, cu ușurință și prin argumente greu de combătut: ei erau Sfinți; noi nu. "Non licet bovi quod licet Jovi", nu-i așa? Noi trebuie să fim smeriți; dacă devenim prea milostivi și încercăm să ne asemănăm cu Sfinții, atunci riscăm să cădem în mândrie. A, Mt5, 48? Și pentru acest verset se pot găsi numeroase interpretări... Doar și iubirea poate fi interpretată și cercetată prin metode "științifice". De exemplu, ne putem gândi la faptul că acest verset se referă la desăvârșirea pe care o vom atinge, de bună seamă, în viața viitoare. Aici, pe pămnt, destul ne este să nu omorâm pe nimeni.
A, această poruncă noahitică este evidentă pentru orice persoană umană, de orice religie, ceea ce înseamnă că nouă, creștinilor, ni se cere să mergem mult mai departe decât atât?
Și la aceasta, ispitele noastre "teologice" ne vor argumenta, în mod pertinent, că tot nu este necesar să fim atât de dedicați în relația cu ceilalți, încât să uităm de noi înșine, să ne dăruim și să ne sacrificăm pe noi înșine pentru alții (ceea ce, de fapt, n-ar fi prea indicat nici pentru buna noastră dezvoltare psihologică, nici pentru progresul material al omenirii, nici...).
De ce?
Fiindcă, pentru a fi buni creștini, pentru a ne asigura biletul către Rai, este suficient doar atât:
să nu încălcăm cumva postul în vreo zi, să nu, vorbim niciodată despre realizările noastre (că asta e mândrie), să nu avem prea multe contacte cu cei de alte confesiuni, să nu încălcăm vreodată vreun sfat duhovnicesc găsit pe internet sau în cărțile de învățătură creștinească, să nu... să nu lipsim de la biserică, să nu spunem glume decât de maxim 5 ori pe an... pe scurt, să respectăm toate interdicțiile tuturor duhovnicilor pe care ne-a fost dat să-i întâlnim de-a lungul întregii noastre vieți, să le "binevestim" și altora aceste numeroase și "mântuitoare" interdicții (chiar cu riscul de a-i îndepărta de credință) și gata, punct. Aceste învățături nu se pot negocia, fiindcă, dacă le negociem, punem la îndoială însăși mântuirea noastră la care, oricum, doar ortodocșii au acces și ar fi păcat ca noi, singurii privilegiați ai lui Hristos, să pierdem șansa oferită.
În privința iubirii, însă, Hristos trebuie urmat cu... "dreaptă socotință", nu chiar așa, până la capăt. Altfel, s-ar putea să râdă de noi până și unii dintre episcopii noștri și atunci ce facem?
Cam în acest gen sună, de atâtea ori, discursurile ispitelor "teologice" Din noi, care nu ne dau pace! Diavolul e un isteț manipulator (păcat că nu dorește să redacteze un manual de specialitate pe această temă): el nu-i va ispiti niciodată pe credincioșii creștini cu ideea că nu există Dumnezeu, ci cu imboldul - strecurat pe nesimțite - de a-și concentra atenția la orice, în afară de Hristos (chiar și la prescripțiile religioase, dacă vor, dar nu la Hristos), de a confunda accesoriul cu esențialul, relativul cu Absolutul, scopul cu mijloacele, medicamentele cu sănătatea.
Dumnezeu să ne ferească pe toți de gânduri precum cele enumerate mai sus și să ne ajute ca, în religie, să-L căutăm doar pe El și NIMIC ALTCEVA!