[dobrin7m]

În prealabil postat de cezar_ioan

Ipoteza mea este că în dezbaterile dintre credincioşi, aşadar în plin avânt cu oarecare iz teologic, termenul de "lumină" este înţeles uneori în sens fizicalist ori biologist - iar nu, propriu-zis teologic. Fizicalist, când se pune accentul pe natura luminii (energie fizică, energie creată) şi biologist când se subliniază receptorul, ochiul uman şi analizatorii.
Câns spunem, însă "Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat", cred că avem o accepţiune şi o rezonanţă teologică la termenul "Lumină", iar nu una fizicalistă ori biologistă.

Referindu-se la omul luminat, adeseori teologii fac trimiteri la unele sau altele dintre roadele conlucrării dintre har şi nevoinţă în subiectivitatea şi faptele creştinului. Astfel, vorbim despre o simţire înţelegătoare, despre înţelepciune şi multe altele. Nici aceasta, însă, nu e chiar teologie întreagă ci, mai degrabă, ajungem acum la psihologism sau chiar personalism.

Pe de altă parte, vocabularul teologic este unul complex, cu influenţe inevitabile din alte domenii, aşa încât nu e de mirare că şi înţelegera unor discursuri este făcută mai aproape de fizică, de psihologie ori de alte ştiinţe şi preocupări umane.

Omul duhovnicesc, însă, din câte am sesizat cu toţii din lecturi şi din alte surse, nu se încurcă în termeni. Avem multe mărturii scrise şi auzite ale modului cum vorbesc oamenii înduhovniciţi.
Ne este de folos, cred, să păstrăm o rezervă faţă de reacţia noastră atunci când întâlnim afirmaţii care conţin termenul de "lumină" sau "Lumină".
Nu orice lumină este Lumina şi, pe de altă parte, Lumina nu se manifestă mereu ca lumină...

P.S. SUnt de acord cu tine, Cristian: nu vedem harul, nu vedem cu ochii optici energia necreată, nu vedem lucrarea (acţiunea efectivă) Dumnezeirii, a Domnului Care este Duh, ci vedem efectul/rodul întâlnirii teandrice dintre har şi om. În ochii noştri intră o arătare în lumea fizică a harului, aşadar un rod al acţiunii harului asupra materiei, o acţiune a energiei necreate asupra energiei create. Uneori această arătare este impresionantă, precum impresionant a ales să lucreze Dumnezeu asupra evreilor din VT. Că erau împietriţi şi confuzi, spune de pildă Sfântul Ioan Gură de Aur (parcă într-un citat din "Erminia Duhului").
În Biserică, însă, unde întâlnim oameni "însemnaţi" cu circumcizia inimii, suntem chemaţi la o recepţie mult mai fină a harului; nu cu surle şi trâmbiţe, nu cu bubuituri şi trăznete, nu cu efecte de teatru bulevardier sau de film american cu bombiţe şi megaexplozii luminoase.
Duh este Dumnezeu, în duh să fim şi noi, iar nu în senzorii materialnici!

Rămâne însă de lămurit cum de s-a potrivit totul atât de bine în reclama aia la ortodoxie (că doar nu e altceva decât reclamă la sfintele Taine, ce altceva? în cel mai lumesc mod cu putinţă, cu toate mijloacele de manipulare aduse la zi): care va să zică, Dumnezeu nu acţionează prin energie necreată asupra oamenilor din Biserică, la Sfântul Botez dar acţionează cu energie necreată (sau poate aflu că Domnul lucrează şi altfel decât prin har) asupra hârtiei fotografice... Hîm... Aşa susţii, parcă...
Nu asupra oamenilor, nu asupra botezaţilor, nu asupra preoţilor, ci asupra unei nenorocite de pelicule sau ce-o fi fost ea...

Nu-I atribuim oare cam multe, Domnului, uneori?... Multe din ale noastre, vreau să zic, cele omeneşti. Şi asta pentru că în tipul nostru de credinţă spectaculară şi exaltată avem, pur şi simplu, nevoie imperioasă de minuni, de explozii de lumină, de giganţi de lumină, de cosmosuri şi infinituri de lumină... Chiar aşa de tare urlă întunericul în noi?

Nu ne mai mulţumeşte, vai, o lumânare pâlpîindă, acolo, sau legănatul delicat al flăcăruii candelei din cui...

Stiu ce zici. insa privind Icoana Maicii Domnului care plange sau din care izvoraste mir, unii sunt gata sa spuna: O, ce minune! iar altii sunt gata sa spuna: nu este decat o bucata de lemn pictat si vernisat de un om.