Dacă icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu "plânge" (pun ghilimele pentru că o icoană din lemn nu plânge, ci doar un om, o persoană), cum scriam chiar eu, câteva pagini în urmă, despre întâmplarea minunată din biserica satului Răzvani - Călărași, apăi cred că e cazul să ne gândim foarte serios la ce se întâmplă. Să înțelegem ceva, cât de mic, din întâmplarea prin care Dumnezeu ne vorbește. Când Preasfânta Năcătoare plânge în văzul lumii (prin intermediul icoanei văzute din lemn), după 2000 de ani de la Răstignire, cred că e cazul să ne oprim puțin din ale noastre.
Că acolo a fost o minune, o minune propriu-zisă, nu a negat nimeni, nimeni dintre cei care au văzut manifestarea aceea. Ba chiar, din câte am aflat, unii au intrat sceptici sau chiar potrivnici și au ieșit plângînd în hohote...
Problema începe, însă, când deschidem gura, arătînd ce înțelegem noi din minunea propriu-zisă și din situația noastră de viață. Să te ții, atunci!
Cred că înțelegem și formulăm cu totul strâmb, deseori, ceea ce trăim.
Printre altele, pentru că desconsiderăm poezia, pe care o credem ceva minor, ceva care sună împerecheat prin niște rime, o fiță acolo, un moft sau ce ne-or mai fi învățat pe la "școală" când eram copii.
Necunoscînd noi, grosolani și nedezvoltați, primari și primitivi, că suntem obligați să căpătăm duhul real al poeziei (cât o putea fiecare, că e tare delicat și jertfelnic, mărturisesc) dacă vrem să înțelegem vreun strop din Dumnezeire.
Pentru că Domnul e Tainic, Frumos, Adevărat. Izvorînd cântecul. Așadar, poezia. La un capăt se află El, la celălat ne cheamă pe noi. Dar nouă nu ne place poezia, cu atât mai puțin poezia de dragoste, vai!
P.S. Poezia de dragoste, zic... De parcă ar putea să fie vreun alt fel de poezie veritabilă, propriu-zisă...
|