[cezar_ioan]

În prealabil postat de VladCat

Hristos nu are cum sa transfigureze acest inteles ci propune unul complet nou...

Îmi pare rău că nu pot fi de acord.
Un înţeles complet nou nu poate fi implantat în mintea nimănui. Orice noutate se nutreşte din înţelesuri mai vechi, pe rădăcini uneori cu totul arhaice. Nici o minte omenească nu poate opera/procesa un conţinut absolut nou, dacă nu are deja operaţii potrivite pentru aceasta, aşadar dacă nu a avut deja o minimă experienţă înrudită premergătoare.
Creştinismul nu a adus nimic absolut nou, nimic care să nu fi fost deja cunoscut, fie şi parţial (de pildă prin şirul de proorocii succesive sau, dacă vrei, prin aventura întoarcerii acasă a lui Ulisse...). Hristos adună cele risipite prin vremuri şi prin culturi, cele făcute ţăndări în toate colţurile lumii, le ordonează frumos, le plineşte pe ici pe colo, le curăţă de balast inutil şi de bâlbâieli, le dă trup şi suflu curat şi stenic şi...iată omul!
Nici măcar pe demoni nu îi extermină, nu foloseşte sprayul contra gândacilor. Nu vedem nici un demon, în Evanghelie, plesnit cu burta-n sus la soare, mort-copt. Ci doar silit să se depărteze, să-şi ia papucii/drumul spre alte zări...
Până şi dogma Sfintei Treimi nu e cu totul nouă în conştiinţa omenească. Sunt atâtea apropieri, atâtea experieri... Omenirea s-a apropiat mereu de Revelaţia deplină, însă ... lipsea mereu ceva, un ceva cât de mic, aşa încât mereu eşua în a face click final şi a lega totul până la capăt. A trebuit să Se întrupeze Cuvântul pentru aceasta şi să moară pe Cruce... Şi cercul înţelegerii noastre s-a rotunjit, în sfârşit.
Eram doar o za ruptă, Vlad! Asta era omenirea, o za ruptă.
Hristos nu a aruncat cercul vechi al geometrilor nisipului, ci doar l-a completat şi l-a reînsufleţit.
Dar mesajul central al lui Hristos este "faceţi ca Mine!". Îl repetă mai apoi şi Pavel, apoi mulţi alţii care au trăit între oameni nefăcînd nu ştiu ce mari năzbâtii, nemergînd de pildă în mâini sau zburînd musai prin văzduhuri ci, discret, cu forţă bărbătească autentică, au corijat pe ici pe colo, au mângâiat, au udat, au hrănit - în ei înşişi apoi şi în semeni.
Dacă predica lui Hristos sau a lui Pavel ar fi fost absolut năucitoare prin noutatea ei radicală, nimeni nu ar fi priceput nimic şi toţi i-ar fi părăsit ca pe nişte bieţi poeţi nebuni, ciudaţi dar inofensivi.
Or, nu-i deloc aşa, învăţătura evanghelică nu pică brusc din înaltul cerului, ea preia multe ramuri ale sufletului omenesc deviate într-o parte sau alta, îndreptîndu-le. Apoi taie unele care crescuseră nepotrivit de mult, pe altele le rade de-a binelea iar pe altele le încurajează să crească şi mai mult. Dîndu-i-se limpede, odată pentru totdeauna, reperele corecte, nutritive, mântuitoare. Punctele cardinale au fost repuse clar pe cerul înţelegerii omenirii, spre a nu se mai îndoi de acum, iarăşi, căutătorul de steaua lui...
În final tot rostul lucrării a fost ca pomul numit om să crească drept, că era în mare strâmbătate. Evident, fără Jetfă această operă ar fi fost o simplă aranjare/coafare, un simplu look nou, o modă trecătoare sub copitele care joacă tontoroiul vremurilor prin lume. Jertfa a adus însă puterea susţinerii acestei reaşezări şi a deschis poarta Împărăţiei şi a comuniunii cu cerul pe tot parcursul travaliului/pelerinajului numit îndeobşte viaţă.

Harul plineşte, reaşează, repară luxaţia. Nu desfiinţează ci drept-fiinţează, cu adevărat în-fiinţează, pune ferm pe cale ceea ce sufletul omenesc prins în posibilităţi mult prea largi, doar-tatonează.
Opoziţia dintre celelalte culturi şi cultura Duhului este o convenţie arbitrară, separatistă.
Continuumul vieţii omeneşti ascultă de alte legi, să fiu iertat că ţin la modul acesta de înţelegere care nu vrea să arunce mai nimic peste bordul arcăi creştine, ci "doar" să mute înspre şi, finalmente, în Împărăţie.
De aceea vorbesc despre trans-figurare. Despre dezvrăjire. Despre simplitate, dincolo de falduri greţoase adăugate prin vremi în diverse culturi.
Biserica e o bolniţă unde sunt operaţi zilnic muribunzii prin procedeul numit dez-vrăjire şi prin manevra introectării hapului-harului. Iar nu prin chirurgie.
În creştinism, chirurgia înseamnă aruncare în moarte veşnică. E un procedeu rar utilizat, de care au avut parte numai cei putreziţi de-a binelea.

Pilda aluatului îmi pare cea mai bună cale de a cunoaşte ceva din taina creştinismului. Acolo nu se aruncă nimic. Acolo se pre-face, se transfigurează, se pre-schimbă, treptat, pe nesimţite. Aşa e lucrul doftoricesc în miezul duhovnicesc al lumii.