<< Textul pune de fapt însăşi problema credinţei şi ne îndeamnă să ne întrebăm: ce este credinţa?

Ştim că a crede înseamnă altceva decât a vedea, a constata, a înregistra; că vorbele spuse de arhierei şi cărturari la răstignirea Domnului (Matei 27, 42; Marcu 15, 32) – „ca să vedem şi să credem” – nu înseamnă numai hulă, batjocură şi neîndurare ci şi o greşeală de ordin semantic, confuzia dintre două verbe opuse: A vedea, a crede.

Credinţa exclude vederea; este încredinţarea celor nevăzute, o afirmă în repetate rânduri Sf. Apostol Pavel în mai toate epistolele sale.

Dar spre o înţelegere mai adâncă a noţiunii, potrivit este să luăm aminte la textul din capitolul 9 (versetele 14-27) al Evangheliei Sf. Marcu şi îndeosebi la versetele 2l-24. Acolo, cuvintele „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” par a indica o gravă contradicţie şi existenţa unui paradox fără soluţie. Cum oare, judecă orice minte sănătoasă, poate cineva totodată crede şi-şi mărturisi necredinţa? Nu-i aceasta, pentru filosofii existenţialişti şi pentru atei în general, justificarea obiecţiunii adresată credincioşilor: sunteţi de rea credinţă, minţiţi ori vă amăgiţi pe voi înşivă?

Astfel par a sta lucrurile dacă pierdem din vedere felul cum sunt rostite cuvintele de tatăl copilului: textul ne arată că tatăl (1) cere ajutorul Domnului, (2) cu lacrimi şi (3) cu strigare.

Credinţa nu-i lovită de nulitate şi făţărnicie, de aparentul paradox deoarece tatăl copilului asumă precaritatea şi smerenia condiţiei omeneşti (mereu ispitită de necredinţă), însă o şi depăşeşte cerând cu lacrimi şi strigare ajutorul Domnului.

Paradoxul se rezolvă prin chiar această depăşire a momentului critic. Suntem ispitiţi de necredinţă (un soi de umbră a credinţei), însă ieşim din contradicţie şi paradoxal asumându-ne cu smerenie condiţia noastră instabilă şi incertă şi afirmându-ne credinţa nu cu teoretică, indiferentă răceală, ci cu lacrimi şi strigare, adică din adâncurile intimităţii noastre celei mai necontaminate de convenţionalism.>>
http://nicolaesteinhardt.wordpress.c...inta/#more-106


<<Strigătul însoţit de lacrimi al tatălui e mai înainte de toate un act de smerenie: el recunoaşte şi mărturiseşte ticăloşia condiţiei sale omeneşti; îngâmfarea nu-l mai opreşte să ceară ajutorul interlocutorului său. Prin smerenie, lacrimi şi rugă, el (şi o dată cu el tot omul) trece de la starea complexă (dubioasă, apăsătoare) de credinţă – necredinţa la starea stabilă de credinţă.

Ce dovedeşte aceasta? Că e nevoie de har. Fiinţa omenească nu este îndeajuns de puternică pentru a putea ieşi singură din paradoxalitate, dispersiune şi fluctuaţie. Ii este însă larg deschisă poarta smereniei (rugăciune + lacrimi+ „strigare”); ea duce la credinţă, spre deosebire de ferecata poartă a marelui, tragicului Kafka (pentru a cărui mântuire nu mă îndoiesc că se va fi rugat şi Pascal şi Kierkegaard şi Dostoievski).>>

(Parintele Nicolae Steinhardt, Daruind vei dobandi, Editura Manastirii Rohia, 2005, Predica la Duminica a IV-a, din Postul Mare)
http://nicolaesteinhardt.wordpress.c...n-postul-mare/