CAPITOLUL INTAI
I. PACE FARA ADEVAR
Experienta tragica a ultimelor generatii a facut ca omenirea sa doreasca intens pacea.Pacea este considerata acum un bun mai important decat multe idealuri pentru care,in trecut,oamenii isi varsau de buna voie sangele.Acest lucru se datoreaza in mare masura faptului ca razboiul nu mai este ceea ce era odinioara,si anume un conflict intre dreptate si nedreptate,ci a devenit un conflict lipsit de sens,in care dreptatea diverselor parti apare numai in ochii propriilor adepti,fapt care a facut ca oamenii sa-si piarda increderea in existenta dreptatii si sa nu mai aiba nici o valoare care sa merite sa fie aparata.Astfel,razboiul,sub orice forma,pare a fi ceva complet absurd.
Rezistenta pe care umanitatea o manifesta fata de orice fel de conflict ar fi admirabila,daca ea ar fi rezultatul sanatatii spirituale.Daca nedreptatea,ura si minciuna ar fi incetat sa existe,atunci pacea ar fi constituit infaptuirea fericirii umane.Armonia ar fi fost un rezultat natural si nu unul artificial.Observam,in schimb,ceva cu totul diferit.Astazi,cand toata lumea vorbeste despre pace si armonie,dragostea de sine si ura,nedreptatea si minciuna,ambitiasi lacomia se afla la apogeu.Toti-fiecare in felul sau-vorbesc despre dragoste pentru om,dragoste pentru umanitate. Dar nu a existat niciodata o ipocrizie mai mare decat aceasta asa-numita dragoste,intrucat dragostea pentru ceva teoretic,pentru ceva imaginarprecum conceptul umanitate,este nu mai putin teoretica si imaginara.Ea nu are nici o legatura cu dragostea pentru omul concret care se afla in fata noastra.Dragostea pentru o anumita persoana,cand ea exista,este singura dragoste adevarata.Este dragostea pentru aproapele nostru,dragostea pe care ne-a cerut-o Hristos.
Acest om anume,cu imperfectiunile si slabiciunile lui,in loc sa fie iubit,a fost urat in vremea noastra mai mult decat in oricare alta perioada.Nu numai ca a fost urat,dar a fost dispretuit si umilit;a fost considerat drept un „lucru” lipsit de vreo valoare anume,un mijloc pentru atingerea „scopurilor inalte” ,o particula a masei.Cei care vorbesc cel mai mult despre dragostea pentru om si umanitate,despre pace si armonie sunt tocmai cei care-si urasc celmai mult aproapele,cunoscutii.Ei iubesc omul creatie a propriei lor imaginatii,nu iubesc omul realitate.Or,aceasta venerare a omului-idol este in realitate narcisism,adoratie de sine.
Prin urmare ,ar fi o naivitate sa credem ca dispozitia pacifista care caracterizeaza astazi umanitatea provine din dragoste.Aceste cuvinte despre dragoste sunt fatarnicie si autoamagire.Dorinta de pace provine din pierderea idealurilor,din frica si din placerea de confort.Este dorinta de a fi lasat in pace pentru a te bucura de lucrurile ravnite de pe pamant.Este cooperarea conventionala pentru achizitionarea bunurilor pe care fiecare persoana separat nu ar fi in stare sa le dobandeasca.Este o intelegere universala cu privire la ceva ce a devenit o pasiune generala:senzualitatea si materialismul.Este un produs alproastei necesitati.
Pacea despre care vorbeste lumea este o capitulare neconditionata a tot ceea ce este bun,sacru si maret,si dominatia meschinariei,mediocritatii si indiferentei.Este stergerea personalitatii indivizilor si a popoarelor.Este un amestec de compromisuri si calcule,o mare de ipocrizie,indiferenta fata de adevar,tradare a tot ceea ce este cu adevarat sfant.
Razboiul este un lucru cumplit,este rezultatul caderii omului,si nimeni nu-l va elogia.Pacea pentru care se targuieste lumea este insa ceva cu mult mai de temut.Febra este neplacuta,dar indica cel putin ca organismul reactioneaza la un rau care a patruns in interiorul lui.Pacea pe care ei doresc sa o aduca nu este,din pacate,pacea care purcede din izbanda asupra raului,ci cea care provine din infrangere.Este lipsa de febra a unui cadavru.
In fond,pacea la care aspira oamenii nu este doar o pace a armelor.Este pacea constiintei.Ei doresc sa inpace binele cu raul,dreptatea cu nedreptatea,virtutea cu pacatul,adevarul cu minciuna,pentru a putea face pace cu propria lor constiinta impovarata.
|