La 15 august 1714, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, dreptcredinciosul domnitor Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani și sărbătorea 40 de ani de căsnicie. A fost scos din temniță, dimpreună cu fiii săi și cu sfetnicul Ianache și duși la locul numit Ialy Chisc, unde și-au primit cununile muceniciei.
Andrea Memmo, plenipotențiarul Veneției la Înalta Poartă, descrie într-un răvaș emoționant momentul mazilirii: “Duminică, 15 august, de dimineață, s-a tăiat capul bătrânului principe al Valahiei, tuturor fiilor lui și al unui boier care îi era vistier. Iată cum s-a făcut: încă de dimineață Sultanul Ahmed se puse într-un caiac împărătesc și veni la Serai, pe canalul Mării Negre, în fața căreia era o piață unde a adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru baieți ai lui și pe vistierul Văcărescu. I-au pus în genunchi unul lângă altul, la o oarecare depărtare. Un gâde le-a scos căciulile din cap și sultanul i-a mustrat făcându-i haini. Apoi li se deteră voie a face o scurtă rugăciune. Înainte de a se ridica securea deasupra capului, au fost întrebați de voiesc să se facă turci și atunci vor fi iertați. Glasul cel înăbușit de credință al Brâncoveanului răsună și zice înspăimântat de această însultă: «Fiii mei! Iată toate avuțiile și tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă sufletele! “Stați tari și bărbătești, dragii mei, și nu băgați în seamă moartea. Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătinați în credința cea pravoslavnică!”. La aceste cuvinte, Ahmed se făcu ca un leu turbat și porunci să li se taie capetele. Gâdele înfiorător ridică securea și capul marelui vistiernic Văcărescu se rostogoli pe pământ. Apoi începu cu uciderea copiilor, începând cu cel mai mare. Când gâdele ridică securea la capul celui mai tânăr dintre copii, Mateiaș, numai de 12 ani, acesta se îngrozi de spaimă. Sărmanul copilaș, văzând atâta sânge de la frații săi și de la Văcărescu, se rugă de sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele său, domnul Brâncoveanu, al cărui cap a cazut la urmă, înfruntă pe fiul său și zise: «Mai bine să mori în legea creștinească decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câțiva ani mai mult pe pământ». Copilașul ascultă, ridică capul și cu glas îngeresc zise gâdelui: «Vreau să mor creștin! Lovește!». În urmă ucise și pe Brâncoveanu. O, Doamne, Doamne, până-mi tremură când scriu execuția ce am văzut și mă întreb: putut-a fi de față cineva și să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaș, tânăr, tinerel, rostogolindu-se pe jos, lângă capul părintelui său, care se apropie de al părintelui, părând a-l îmbrățișa!”.
“Trupurile mucenicilor au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele lor au fost purtate triumfal în sulițe pe străzile Constantinopolului, după care au fost expuse la poarta Seraiului și apoi aruncate și ele în mare. Câțiva creștini evlavioși au cules din valurile mării rămășițele pământești ale Brâncovenilor și, în taină, le-au îngropat în biserica Mănăstirii Panaghia Camariotissa de pe Insula Halki, zidită de împăratul Ioan al II-lea Paleologul și refăcută de Sfântul Constantin Brâncoveanu”, adaugă părintele profesor Emil Nedelea Cărămizaru.
Soția domnitorului, Maria, și ceilalți membri ai familiei rămași în viață au rămas, închiși, la Constantinopol, până în martie 1715, fiind apoi exilați la Kutai, pe țărmul răsăritean al Mării Negre, până în 1716. Atunci au fost eliberați și au putut reveni în Țara Românească. În anul 1720, doamna Maria a adus în țară osemintele mucenicești ale soțului său, acestea fiind înmormântate în Biserica Sf. Gheorghe Nou din București.