Cu adevărat, de rugăciuni este trebuință.

Fraților, de câteva zile, și încă începând din postul ce s-a încheiat zilele trecute, tulburările curg una după alta pe forum, sporindu-și intensitatea, în loc să scadă.

Pentru o ceartă, se știe, este nevoie de doi. Cine îi va pune capăt?
Harul ni se dă, este adevărat, și prin sfintele taine, și nu numai; ne dă Dumnezeu din belșug. Dar se și pierde, pentru că nu-i rămânem fideli. Ce poate fi mai rău decât a vorbi despre har fără har, într-o stare a inimii cu totul nepotrivită primirii lui, pătimașă și răspândind tulburare?
Cred că etichetările și aprecierile prea personale nu-și au rostul și locul. Ca să nu mai spun de urâtul obicei de a face publice discuțiile private. Este echivalentul loviturii sub centură.

De ce lupta asta pentru imagine? În fond, ce este o imagine pe un forum, în spatele unui pseudonim? Și de ce ne este atâta teamă de știrbirea ei. Suntem noi înșine imaginea? Suntem iritați la maxim atunci când cineva reflectă față de noi o altă imagine, pe care o găsim distorsionată, poate chiar hâdă. Nu corespunde cu imaginea pe care ne-am construit-o noi față de noi înșine?

Atacurile lui Cezar, percepute ca agresive, tocmai în această imagine închipuită de noi înșine lovesc. Ce-ar fi dacă am accepta criticile, în fond? Nu ne este de folos să ne vedem și prin ochii altuia? Da, este dureros, însă de folos.

Față de caricaturi aveam inițial repulsie, gândind că schimonosesc, cu ură, fața omului. Și poate fi adevărat. Însă scopul ei este de a accentua anumite trăsături de personalitate, de multe ori neplăcute. Asta îl poate face pe cel caricaturizat să se smerească, să nu se mai ia așa mult în serios, să ia aminte la defectele lui. Îi este, în cele din urmă, de folos.

Nu vreau să fiu judecătorul nimănui; să mă ferească Dumnezeu.
Nu țin să-i dau dreptate lui Cezar, nu știu dacă afirmațiile lui cu privire la unii dintre cei de pe forum sunt sau nu adevărate, prin urmare nu pot nici să-l contrazic. Nu m-aș grăbi să-l contrazic nici dacă m-ar face pe mine ipocrit sau limitat ș.a.m.d. Probabil chiar ar avea dreptate.

Atacurile lui eu le văd îndreptate împotriva a ceea ce el identifică drept minciună, cu toate formele ei atât de viclene, ascunzându-se atât de bine de noi înșine, care adesea o creștem la sân ca pe un șarpe, hrănind-o cu păcatele și închipuirile noastre. Este un om prea lucid, pătrunde adânc în suflete (și ale altora, dar și în al său), însă cu dragoste de oameni, inclusiv față de cei cu care intră în conflict. Atacurile lui nu sunt niciodată la persoană, nu sunt josnice, nu vor să distrugă omul. Sunt convins că dacă s-ar întâlni cu Cătălin l-ar îmbrățișa. Repet, boala este dușmanul lui. Sper ca și el să fie mereu conștient de asta și să aibă mai multă grijă, să nu rănească dragostea cuiva, vorba lui să vindece chiar și atunci când este aspră.

Însă pe mine nu mă interesează ce defecte aveți voi, ci, din contră, care vă sunt părțile bune. Pentru că astea sunt de la Dumnezeu și pot covârși răul, care este doar un accident, atât în Creație cât și în personalitatea omului. Caut, de aceea, o întâlnire tocmai în ceea ce știu că toți avem fundamental bun. De altfel, nu cred că există om cu adevărat rău. Important este să-mi curățesc ochiul, să-i văd pe toți în lumina harului (despre care atâta vorbim), singura care poate pătrunde în adânc, singura care poate vedea adevărul în profunzime. Și tot cu ajutorul lui, dar și al celor care mă văd din afară (cum sunteți voi, cum este Cezar), să-mi văd mai bine defectele, minciunile, vicleniile pe care eu însumi le hrănesc, ca să le mărturisesc și să mă lepăd de ele.

Fără har suntem în greșeală, neputând să-l cunoaștem pe celălalt în adevăr.
P.S. Apreciez atitudinea lui Cătălin, care n-a răspuns pe măsura rănilor pe care probabil le-a simțit. Nu cred, însă, că era o situație de raportat la admin.