EVANGHELIA DUMINICII A 8-A DUPĂ RUSALII
Minunea cu înmulțirea pâinilor și a peștilor!
O, ce înțeles adânc este în această evanghelie! Dar acest înțeles îl afli numai când citești Evanghelia cu luare-aminte. Minunea din evanghelie nu stă numai în aceea că Iisus a săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini și doi pești, ci minunea stă și în aceea că acei cinci mii de oameni umblaseră o zi întreagă după Cuvântul lui Dumnezeu. O zi întreagă Îl ascultase gloata pe Mântuitorul și nu se mai sătura de învățăturile Lui. Mântuitorul Se retrăsese „într-un loc pustiu, departe de sate“ și gloata Îl urmase ca să-L asculte și să-și sature sufletul cu învățăturile Lui. Când s a înserat, învățăceii s-au apropiat de El și I au zis: „Locul acesta este pustiu și, iată, vremea a trecut; dă gloatelor drumul să se ducă prin sate să-și cumpere mâncare“. Nu trebuie să meargă, a răspuns Iisus… Pe Mine M-au ascultat, a Mea e grija să le dau să mănânce. Și Mântuitorul le a săturat și foamea lor cea trupească.
Să luăm aminte! În Evanghelia cu săturarea celor cinci mii de oameni sunt două minuni:
Minunea cea dintâi a fost minunata umblare a gloatei după Cuvântul lui Dumnezeu, minunata flămânzire trupească a celor cinci mii de oameni după Cuvântul Mântuitorului. Mântuitorul a săturat mai întâi această flămânzire sufletească și apoi a săturat foamea lor cea trupească. Aici este, dragă cititorule, înțelesul cel adânc al Evangheliei. Gloata celor cinci mii simțise mai întâi foamea cea sufletească, pe urmă Mântuitorul a avut grijă de foamea lor cea trupească. Așa e și azi. Domnul are grijă de toate lipsurile noastre când petrecem lângă El. Minunea din Evanghelia cu minunata săturare a celor cinci mii se întâmplă și azi, se întâmplă și în fața mea și a ta, iubite cititorule. Când umbli cu sufletul flămând după învățăturile Mântuitorului, când simți în tine neîncetat o foame de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, când te ții mereu de Domnul și petreci mereu lângă El, pentru a-ți sătura și hrăni sufletul cu învățăturile Lui, atunci El are grijă și de toate lipsurile traiului tău. În chip minunat știe și azi Domnul sătura pe cei care petrec lângă El. „N-am văzut pe dreptul cerșind pâine“ – zice Psalmistul. Sunt și azi atâtea văduve și atâția săraci despre care te miri cum trăiesc în această scumpete. Domnul binecuvântează pâinea și puținul lor, pentru că petrec o viață curată, de rugăciune și purtări bune. Să fim bine înțeleși. Mântuitorul nu predică lenea și trândăvia. Lucrul mâinilor și umblarea după cele trebuincioase sunt o poruncă a Evangheliei, însă grija de cele sufletești trebuie să stea în fruntea tuturor alergăturilor noastre, căci numai atunci se pogoară spor și binecuvântare și peste lucrul mâinilor noastre. „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă“ (Matei 6, 33). Însă cei mai mulți caută întâi cele lumești, iar de cele sufletești nici habar nu au. Au uitat oamenii cuvintele Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4, 4). Însă cine umblă azi flămând după Cuvântul lui Dumnezeu? Între oamenii de azi este o foame nebună după plăceri, pofte, îmbogățiri, desfătări lumești. Nu căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu, nu însetoșăm după hrana cea sufletească și de aceea nu mai putem scăpa de necazuri, frământări, greutăți și lipsuri mari… Liniște și ușurare nu ne vor veni până când nu va fi foamete pe pământ – dar nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foamete de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu (Amos 8, 11).
Dragă cititorule, Iisus Mântuitorul împarte și azi pâine sufletească celor flămânzi. „Iisus a zis: Eu sunt Pâinea Vieții; cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată…“ (Ioan 6, 35). „Eu sunt Pâinea cea Vie care s-a pogorât din cer; dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veac“ (Ioan 6, 51). Această Pâine este Jertfa cea Sfântă, Trupul și Sângele Domnului, care ni s-a dat spre viața veșnică. Câți însă se hrănesc cu această Pâine a vieții?
Cuvântul lui Dumnezeu, după care umbla flămândă gloata celor cinci mii de oameni, se află și azi în Sfânta Scriptură, în Evanghelia Mântuitorului, în Noul Testament; însă câți cititori de carte umblă să citească învățăturile Mântuitorului din Noul Testament? Câți creștini au Biblia, au Pâinea, au Cuvântul lui Dumnezeu în casa lor și se hrănesc regulat cu această Pâine? Într-un sat de frunte am numărat astă-vară douăzeci de cazane de fiert rachie și oamenii se pregăteau să mai cumpere cinci. Însă n-am aflat în întreg satul nici o Biblie. Ce lucru dureros! Despre noi spunem că suntem sănătoși când avem poftă de mâncare și mâncăm bine. Însă când pierdem pofta de mâncare e semn rău, e semn de boală, iar când nu ne trebuie mâncare, suntem greu bolnavi. O, nesocotiții de noi! De am pricepe că această regulă se întâmplă și cu sufletul nostru… Sufletul cel viu și sănătos are și el poftă de mâncare sufletească, își cere și el hrana lui zilnică, însă când omul e atins de atare boală sufletească, începe să nu-i mai placă hrana cea sufletească, n-are poftă de ea, n-o mănâncă, iar sufletul lui este mort sau, mai bine zis, omorât de foame, căci omul nu i-a mai dat hrană. O, câte suflete mor în această foame!
Toți cei care urăsc Cuvântul lui Dumnezeu, toți care se hrănesc cu pofte și plăceri lumești poartă în ei astfel de suflete moarte și omorâte de lipsa hranei sufletești.
Evanghelia de mai sus spune că Mântuitorului „I s a făcut milă de gloată“ (Matei 14, 14). „Milă-Mi este de gloată că n-are ce mânca… Nu vreau să le dau drumul flămânzi“ – zicea Iisus (Matei 14, 16). Mântuitorului Îi e milă și azi de cei care stau flămânzi după Cuvântul lui Dumnezeu în pustia acestei vieți. Mântuitorul îi plânge pe cei care își omoară sufletul cu fel de fel de otrăvuri. În pustia acestei vieți pline de otravă sufletească, glasul Mântuitorului se aude strigând: „Eu sunt Pâinea Vieții… Eu sunt Pâinea cea Vie…“ Veniți și luați hrană și viață pentru sufletul vostru!… Auzi tu, dragă cititorule, acest glas?
«Strada Croitorilor»…
O stradă, așa-numită «Strada Croitorilor», este aici la Sibiu. Se cheamă a croitorilor, dar n-am văzut decât un singur croitor, în capătul ei. Am trecut de multe ori pe această stradă și odată am apucat în vorbă cu un bătrân care locuiește acolo:
– Cum se poate, moșule, l-am întrebat eu, de se cheamă strada aceasta a croitorilor și numai un singur croitor aveți în ea?
Bătrânul mi-a răspuns așa la această întrebare:
– Strada asta își are numele, domnule părinte, din vremea de demult, de când era plină de meșteșugari croitori. Însă acest meșteșug s-a stins în curgerea vremii; oamenii au părăsit, rând pe rând, această meserie, însă numele străzii a rămas și pe mai departe până azi «Strada Croitorilor». În cele mai multe case din această stradă – zicea mai departe moșul – oamenii păstrează și azi unelte de croitorie: foarfece, ace etc., ca o amintire din vremile când strămoșii și părinții lor se ocupau de acest meșteșug…
Așa mi-a deslușit bătrânul istoria cu strada croitorilor și eu aflu în această deslușire un adânc înțeles creștinesc. În vremile de demult, la începuturile creștinismului, viața cea creștinească era și ea „meserie“ în care toți creștinii lucrau neîncetat și minunate fapte și lucrări de putere creștinească știau să facă. Când citești, în Faptele Apostolilor, despre viața celor dintâi creștini, rămâi uimit despre felul de viață pe care îl duceau ei. În toate zilele ei erau în biserică… și erau una sufletul și inima lor… Erau în legătură frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni (Fapte 2, 42).
Însă, în curgerea vremii, viața cea adevărat creștinească a slăbit și s-a stins mereu, întocmai cum s-a stins meseria celor din «Strada Croitorilor». Rând pe rând, creștinii au părăsit meșteșugul de a trăi o viață adevărat creștinească; le-a rămas însă numele de creștini. Se cheamă numai oamenii de azi creștini, însă cei mai mulți au tot atât din viața cea creștinească cât mai au azi din croitorie oamenii cei din «Strada Croitorilor». Se păstrează și azi uneltele de lucru: foarfece, ace etc., însă nu mai lucrează nimeni cu ele, ci le țin numai de amintire. Așa se păstrează și în casa multor creștini semne sfinte și scumpe: cruci, icoane, cărți, cu care creștinii de demult lucrau și biruiau păcatele. Creștinii de azi însă nu mai lucrează cu ele, ci le țin mai mult numai de amintire și de podoabă.
Ne trebuie, cu adevărat, o întoarcere la începuturile creștinismului; ne trebuie revărsarea Duhului Sfânt în pustia vieții sufletești de azi.
„Suflete al meu, de ce ești mâhnit și de ce mă tulburi?…“ (Ps. 42, 6)
Așa își întreba Psalmistul David sufletul său. Dacă așa ne am întreba și noi sufletul nostru, apoi sărmanul nostru suflet ar răspunde: „Sunt mâhnit pentru că n ai nici o grijă de mine… eu vorbesc și tu n-auzi… eu plâng mereu și ție nu-ți pasă de lacrimile mele… mi-e foame și nu-mi dai pâine să mănânc… mi-e sete și tu mă adapi cu alcool…“
Părintele Iosif Trifa