[laurastifter]

Nimic nu este obligatoriu în Biserica lui Hristos, fiindcă "unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (II Cor 3, 16). De aceea, fiecare dintre noi, persoane unice fiind, Îl cinstim pe Dumnezeu aşa cum ne spune inima, conştiinţa, simţirea... în funcţie de personalitatea noastră, de convingerile noastre, de modul specific al fiecăruia dintre noi de a se manifesta.
Nu cunosc situaţia dvs şi, de aceea, îmi este dificil să o înţeleg. Bazându-mă strict pe mesajul dvs (posibil ca situaţia să fie mult mai complicată decât aţi descris-o, nu ştiu), cred că o relaţie autentică de comuniune nu poate fi ruptă doar pentru că cei care o trăiesc au, în anumite privinţe, opinii diferite, obişnuinţe diferite sau modalităţi diferite de a-şi trăi şi mărturisi credinţa. Tocmai în ceea ce observăm că celălalt ne este diferit, putem iubi unicitatea sa indestructibilă. Dacă i-am iubi doar pe cei care ne împărtăşesc întru totul modul de gândire (ceea ce, din fericire, cred că nu există: 2 persoane care să gândească şi să se manifeste exact la fel), atunci dragostea noastră ar fi egoistă, narcisistă: ne-am îndrăgosti de oglinda ce ne reflectă chipul.
Dacă sunteţi de acord cu cinstirea icoanelor (aşa cum aţi scris în primul mesaj), atunci în aceeaşi venerare neidolatră se încadrează şi sărutarea lor. Nu este obligatorie, aşa cum nici evitarea sărutării lor NU este obligatorie şi nu poate fi impusă nimănui.
Dacă soţia are o modalitate de închinare diferită faţă de dvs, atunci înseamnă că sunteţi persoane complementare şi e minunat să vă iubiţi aşa cum sunteţi, respectându-vă unul celuilalt convingerile, căci nu iubim persoanele pentru ideile lor, ci putem preţui o idee (chiar una pe care nu o înţelegem şi nu o putem asuma la nivel raţional) de dragul unei persoane.
Este ca şi în cazul relaţiei noastre cu Dumnezeu (suprema relaţie de comuniune iubitoare pe care El i-a învrednicit pe oamenii cei muritori şi păcătoşi s-o râvnească şi s-o poată trăi): nu ar fi corect să spunem că-L respectăm pe Hristos pentru învăţătura Lui, ci credem în El ca Persoană, pentru El Însuşi şi-I primim întru totul învăţătura de dragul Persoanei Sale, Persoana lui Hristos fiind de o importanţă incomparabil, infinit mai mare decât învăţătura Sa.