[cezar_ioan]

Există însă oameni, destul de mulţi în Bucureşti, care nu se află la tratament în spital, nu beneficiază de această şansă, ci trăiesc în plină manifestare a bolilor psihice majore, trăind chiar printre noi.
Mă refer la cei pe care îi remarcăm cu uşurinţă prin oraş şi despre care ne dăm seama că sunt bolnavi în stare gravă, după vestimentaţie şi comportament. Ei sunt nebunii oraşului, formînd de obicei categoria homeless. De obicei sunt solitari, în general nonviolenţi. Unii vorbesc singuri prin autobuze, metrou etc., prin parcuri sau în mijlocul străzii. Unii ţin predici necredincioşilor... Alţii, dimpotrivă, ţin anti-predici, ca să zic aşa...
Istoria lor de viaţă e în general complicată şi destul de neclară. În cazul lor se combină problemele propriuzise de sănătate mintală cu probleme mai complexe, sociale - nu au familie, nu au serviciu, nu au un adăpost, nu sunt prinşi în sistemele sociale de protecţie etc.
Din păcate spitalele nu prea îi primesc, din varii motive. Vagabondează, mereu, uneori dintr-un oraş în altul, unii chiar dintr-o ţară în alta. Trăiesc din cerşit, mai rar din furat (au o frică a lor faţă de furt şi, în general, nu sunt infractori).
În alte ţări, aceşti oameni au parte de o echipă formată de: medic psihiatru, psiholog, asistent social, la care se mai pot adăuga şi alţii. Unii sunt recuperaţi, alţii nu. La noi, majoritatea mor în stradă, în urma unor acte de violenţă sau din pricina bolilor fizice netratate ori, din păcate, chiar de frig şi foame, pe timpul iernii. Unii ajung în aşezământul Bălăceanca. (Faţă de acesta, spitalul Obregia e hotel de 7 stele...)

Categoria cea mai periculoasă a nebunilor şi tulburaţilor e reprezentată însă de oameni care nu urmează un tratament psi, au locuinţă şi serviciu, deseori sunt oameni de succes şi, în general, sunt consideraţi cetăţeni model. Din nenorocire ei pot fi detectaţi doar de un ochi foarte priceput, unul care descoperă ceea ce numim "simptome negative", adică extrem de fine, deloc spectaculoase dar care indică boli foarte grave.
Uneori aceşti nebuni conduc centre de educaţie, comunităţi şi chiar naţiuni.
La un moment dat însă nebunia lor se vădeşte. În general e prea târziu pentru victimele din jur şi mereu lasă pete de sânge în urma lor, deloc puţine.
Nu despre ucigaşii în serie e vorba, nu neapărat. Ci despre oamenii cei mai respectabili dintre noi, despre "impecabili", despre morali şi corecţi şi cu imaginea "brici".
Într-o zi ei vor ucide cu voluptate sau, în orice caz, vor produce mari şi multe suferinţe semenilor.
Se spune despre ei că au un mare potenţial de "imprevizibilitate". Omul cât de cât sănătos, chiar suferind de oarecare deprimare sau anxietate, de niscaiva alcoolism sau de alte patimi, e însă mai mereu previzibil, banal de previzibil şi mai deloc original ca expresie, comportament, gândire.