[cezar_ioan]

Guardian, în ce mă priveşte iau în serios, adică pun la suflet (cât mai am şi eu din ce-am avut...:)) ce zici tu despre sărutatul icoanelor. Cu tot respectul, cu toată umilinţa.
Toată viaţa am râs de pupători! (of, plecat cu "treburi", călător prin mine însumi)
Şi spun aceasta ca să capeţi încrederea că, în ciuda neputinţei mele de a te lumina în problema cultului icoanelor - problemă care mă depăşeşte crunt,
totuşi înţeleg câte ceva din ce spui.
Nu bagatelizez întrebarea ta! Bănuiesc sinceritatea ta, autenticitatea nedumeririi.

Primeşte, te rog, două mărturisiri: una banal de omenească, a doua mai puţin banală, mai rară, fiind specifică doar "pupătorilor", printre care, slavă lui Dumnezeu mă număr astăzi şi eu, prin Mare Mila Domnului.

Omenesc şi banal:
Copil fiind, deseori aveam nevoia să îmi sărut părinţii. Din fericire nimeni nu râdea de mine când mă arătam pupător (dimpotrivă, îmi răspundeau prompt, afecţiune la afecţiune). Nu doar că îi pupam, dar îi şi mângâiam, îi cercetam minuţios (mamei îi cercetam cu mare interes aluniţele de pe faţă şi genele lungi, îi băgam şi degetele în ochi, murind de dragul ei, că era frumoasă tare, iar tatei îi cercetam barba roşcată şi părul negru ţepos din nas, după cum bunicii dinspre mamă îi cercetam şi îi mângâiam hidoasa cocoaşă, că era cocoşată de muncă, de crescut 13 copii şi de zeci de mii de mătanii mari, iar bunicului dinspre tată îi cercetam ochiul de sticlă, că pe cel natural şi-l pierduse în urma unei explozii - grenade, ştii tu, răzbelul mondial...)
Trebuie să recunosc că în copilărie pupam şi găinile şi puii de gâscă şi florile de cireş şi Abecedarul (reminiscenţă târzie, de curînd am sărutat o carte dragă, una despre viaţa de după moarte, scrisă de un monah american) şi mieii şi căluţul pe care mi-l dădea uneori vecinul să alerg noaptea pe câmpul de lucernă sub luna plină, în iulie şi august târziu...
Am pupat şi mai pup încă pământul (ciudat, în Majorca am pupat pământul roş al Spaniei!...), poala popii, fruntea copiilor, gura nevestii.

Slavă Domnului că nici nevasta, nici pământul, nici popa nu mi-au reproşat sărutul!
Sunt un om tare fericit, prin pupăturile astea!
Pup tot ce mi-e drag, de mă înţelegi. Drag, adică îmi merge la inimă, mă odihneşte, îmi dă simţământul de recunoştinţă că trăiesc sub soare (vierme ca mine sub soare?), că mă desfăt cu veşnicia care-a poposit în clipă, cu mine, de dragul meu, cică!...
Pup, de vrei, şi bâta care-mi rupe şira spinării, dacă am simţământul puternic că tocmai aceasta m-a mântuit de moarte. Zău nu te mint, crede-mă de vrei, te rog frumos.

Omenesc dar nu tocmai banal:
Prima dată am sărutat o icoană (a Maicii Domnului cu Pruncul) când eram copil de grădi. Mama, când aveam 3-4 anişori, îmi amintesc că ne chema la rugăciune, pe mine şi pe sora mea. Spuneam "Doamne, Doamne, Ceresc Tată..." şi "Tatăl nostru", apoi adormeam liniştiţi.
Într-o noapte, la rugăciune, am simţit nu ştiu cum să zic, un ceva, un imbold, un şuvoi de lacrimi fierbinţi, albe de foc, în piept şi în mâinile mele şi am sărit ca ars, spre spaima mamei şi a surorii, drept la icoana Fecioarei cu Pruncul. Să Îi prind în braţe, să-I strâng tare, tare de tot şi să nu Le mai dau drumul niciodată, niciodată.... Niciodată, mă!
Mă auzi?
Niciodată!....

Aşa de copil eram, o, Doamne....

M-am trezit brusc, întrucât mama a ţipat, luînd-o prin surprindere în nebunia mea care ţâşnise subit, şi pentru că peretele din cărămidă şi-a făcut simţită prezenţa: am dat cu faţa în icoană şi-n perete. Am fost aruncat înapoi, lat pe spate. Cu sânge pe nas şi cu buzele sparte.

În ultimii ani nu mă mai reped la icoane. Am învăţat că pot sfârşi cu mutra spartă şi cu borşul pe nas.
Totuşi, după ce mă rog, după ce mă gândesc la ticăloşiile mele de peste zi (şi dintodeauna) precum şi la minunea că sunt viu, zi de zi şi oră de oră, în ciuda faptului că totul concură la moartea omului (cugetă la asta! dacă ştii ceva biologie vei pricepe că e cu totul imposibil ca o fiinţă să vieze! Şi totuşi viază miliarde de specii. Cugetă la asta, te rog mult de tot, după ce mai întâi cercetezi bine biologia, vreo 10 ani de studiu dens, adică măcar cât prostu de mine, şi vei înţelege că trăim exclusiv prin miracol, prin harul protector al Duhului Sfânt, prin harul Dătătorului de viaţă),
după ce, mai apoi, merg cu gândul la ceasul ieşirii mele din trup (care va fi peste câteva clipe, cred eu cu judecata mea) şi dau nas în nas cu toată hidoşenia demonilor care mă aşteaptă ca pe o friptură în sânge, cu sau fără cartofi prăjiţi (deşi cred că eu, prin păcatele mele, furnizez deja unei legiuni întregi de demoni meniul complet, cu îngheţată pe băţ şi salată de fructe pentru 7000 de ani, cel puţin),
cugetînd aşadar la toate acestea şi spunînd o serie de rugăciuni, după puteri,

merg ca şi cum n-ar fi voia mea
şi parcă nici nu pot să refuz aşa chemare
ori aşa nesaţ sufletesc, Domnul ştie!
şi, mai ruşinat ori mai încrezător, mai duios ori de-a dreptul nebun de obidă (că ştiu eu bine ce-am făcut răstimp),
dau să strâng în braţe o fărâmă din poala Sfintei Ecaterina, ori din mâneca hainei Sfântului Dimitrie, ori din suavele degete ale Sfintei Cuvioase Parascheva.
Cu aşa mare dor, de uit că sunt în faţa unei bucăţi de lemn pictat şi-acoperit cu sticlă... Uneori dau să-l strâng de-a dreptul în braţe, vai, nenorocitul de mine, pe chiar Sfântul Nicodim de la Tismana ori (poţi concepe nebunie mai mare?) pe Însuşi Domnul Dumnezeul nostru.

Şi pup doar o imagine pictată...

Sărut, ca pe un scump inel, ca pe-o scrisoare de dragoste care tocmai pleacă de pe buzele mele
şi încă, mai adînc, din mintea şi inima mea,
sărut aievea parcă pe Aceştia pe care rugăciunea recunoştinţei şi căinţei mele mă îndeamnă să Îi doresc şi să Îi îmbrăţişez.

E, însă, doar un geam de sticlă rece, recunosc, sub simţuri...

Uneori, acolo unde sărut eu, văd şi urme de ruj ale altor guri omeneşti...
Mă rog, atunci, umil şi fericit, pentru noi toţi, pupătorii, copii care-şi iubesc atât de mult Părinţii că am trece prin zid, de s-ar putea, la pieptul Lor.

Şi dăm de piatra rece. De un zid pictat.

Şi totuşi simţământul nostru de iubire e mai tare decât noi, decât ridicolul pe care l-ar percepe unii, decât însuşi zidul rece de piatră. Duhul nostru trece mai departe!......
Cine l-ar putea opri, vreodată?