Fragmente dintr-un alt articol al Parintelui Petru Pruteanu:

<<În Sfântul Munte, de exemplu, există mai multe mănăstiri în care „mărturisirea sacramentală” se practică doar de 2 sau 4 ori pe an, iar călugării se împărtăşesc de la 2 la 7 ori pe săptămână.

Dacă fraţii au nevoie de anumite sfaturi de la stareţ sau vor să-şi mărturisească careva gânduri, o pot face chiar şi în fiecare zi, dar aceasta nu mai este mărturisire sacramentală, ci o simplă discuţie duhovnicească sau, dacă e cazul, una pur omenească.

Nici mărturisirea sacramentală şi nici discuţiile duhovniceşti nu au loc în timpul slujbelor şi nici măcar nu în biserică. Stareţul şi fiul duhovnicesc stau de vorbă aşezaţi pe scaun, iar în cazul mărturisirii sacramentale, abia la sfârşit, stareţul ia epitrahilul şi-i citeşte rugăciunile cuvenite.

Totul este foarte simplu şi personal; iar în mănăstirile de maici (dintre care multe sunt metoace ale mănăstirilor athonite), mărturisirea gândurilor se face în faţa maicii stareţe şi doar în cazul păcatelor mai grave stareţa poate trimite sora la preotul duhovnic pentru a i se citi şi rugăciunile necesare. Unii se pot întreba: dar ce fel de „Taină a Mărturisirii” este aceasta?>>

<<Creştinii noştri trebuie să înţeleagă că pocăinţa nu se reduce la mărturisirea păcatelor şi primirea dezlegării. Orice rugăciune şi trăire duhovnicească este pocăinţă.

Aceasta nu exclude mărturisirea păcatelor în prezenţa episcopului/preotului, ci o completează şi o desăvârşeşte. Putem spune că pocăinţa este „un exerciţiu terapeutic permanent”, iar mărturisirea este „o operaţie chirurgicală”.

Noi însă am ajuns să-i operăm pe oameni la tot pasul, ţinându-i într-o anestezie continuă, dar nu-i mai învăţăm cum să trăiască sănătos. Sf. Apostol Pavel îndeamnă, ca înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine „să se cerceteze omul pe sine însuşi şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar” (I Corinteni 11:28).

Aici se are în vedere o cercetare a propriei conştiinţe, care trebuie educată în aşa fel încât omul să-şi vadă păcatele sale şi să se pocăiască pentru ele, iar dacă păcatele sale constituie impedimente canonice pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, atunci el trebuie să meargă să se mărturisească şi să-şi asume epitimia rânduită până la reintegrarea în comunitatea euharistică a Bisericii de care s-a rupt prin păcat.>>
(Preot Petru Pruteanu, „Despre legătura dintre spovedanie şi împărtăşire”)

http://www.teologie.net/2013/07/05/s...e-impartasire/




Daca asa trebuie sa intelegem acum credinta ortodoxa, atunci, stergeti din Istoria crestinsimului din România numele marilor duhovnici, ca ei ne invatau altfel.

Daca nu trebuie „să ne preocupăm de cipuri” (ne spune parintele Petru Pruteanu) , chiar daca, pana nu demult, intre altele, parintele Iustin Pârvu, Dumnezeu sa-l ierte si sa-l aseze cu Dreptii, ne atragea atentia parinteste despre pericolul pe care-l reprezinta acestea, atunci, de ce sa nu le sprijinim, tot printr-un indemn crestinesc, pe femeile care-si doresc sa slujeasca in Sf. Biserica?

Cine stie, poate reusim sa gasim undeva, in cei doua mii de ani de crestinism, un locusor, o tara, un hrisov, care....parca le-ar fi permis si asta? Daca e inovatie, sa fie pana la capat. Ce mai conteaza? „Unde a mers mia, mai merge si suta!”

Si care are fi problema? Ca orice am face, orice n-am face, tot nevrednici suntem, asa ne imbarbateaza novator mesajele unor preoti! Nu asa ne invata innoitorii in ale ortodoxiei?

Dar noi stiam, deja, ca ne mantuim prin marea milostivire a lui Dumnezeu:
<<Căci în har sunteţi mântuiţi prin credinţă; iar aceasta nu-i de la voi: e darul lui Dumnezeu; nu din fapte, pentru ca nimeni să nu se laude. >>(Efeseni 2, 8-9)

(Oare de ce n-o fi aparut avalansa asta de articole cu idei novatoare inainte de trecerea la cele vesnice a parintelui Iustin Pârvu, poate ultimul mare duhovnic al nostru, daca mai avem voie sa credem in Marii nostri duhovnici)?