[laurastifter]

În prealabil postat de cezar_ioan

Sophia,
după câteva zile despre care nu îmi mai amintesc nimic (eram la primul tratament cu psihotrope şi creierul meu a reacţionat prin somn la greu şi prin uitare, parcă totu-i şters, aproape totul, mici fuioare de lumină a conştiinţei îmi brăzdează uneori cerul minţii când mă întorc acolo, la primele zile ale internării), am început să fac primii paşi ai noii mele vieţi sau ai intrării într-o nouă viaţă.
Fiindu-mi dor de oameni, medicul m-a sfătuit să merg la întrunirile AA (care se ţineau şi încă se mai ţin, laudă Domnului, în incinta secţiei), să mai ascult, să mai schimb o vorbă de mângâiere... Am început să frecventez, internat fiind, AA-ul (cu vremea s-au strâns peste 1500 de prezenţe). Mare bucurie şi mângâiere, mai ales că acolo erau şi câţiva oameni credincioşi, mult recuperaţi din boală, unii de-a dreptul minunaţi. Să le dea Dumnezeu sănătate şi viaţă veşnică, fericită, lor şi familiilor lor greu încercate, pentru ajutorul pe care l-am primit de la ei, prin simpla lor prezenţă, deseori.

În AA am aflat că Dumnezeu nu a murit, cum credeam eu luat de oceanul depresiei, ci că Este Pururi Viu şi Se manifestă în mod evident şi statornic în viaţa noastră, în varii chipuri, prin harul Lui, prin oameni ş.a.m.d.
Am aflat că nu El, ci doar eu murisem niţel, o vreme...:)

Aflînd vestea asta bună, adică Evanghelia, am purces deîndată la o biserică. Nu spun care e, întrucât ducîndu-mă acolo să mă spovedesc (aşa mă sfătuiseră fraţii din AA şi medicul), preotul m-a repezit, m-a dat practic afară din lăcaş dar, cu o ultimă brumă de omenie şi de aducere aminte de preoţie a zis că totuşi, să mai trec pe-acolo într-o zi, poate mai vorbim, vedem noi... în fine, să revin.
Nu am mai revenit şi, pentru o clipă, iarăşi mi s-a părut că nu poţi avea încredere în nimeni, că Dumnezeu e mort ş.a.m.d. M-am speriat şi, dărâmat de vinovăţie, nu am mai ieşit din cameră câteva zile bune.
Atunci m-au vizitat câţiva fraţi de orientare nu ştiu care - baptişti, iehovişti, ceva de genul... Amabili, s-au străduit să îmi dea nădejde şi, desigur, câteva repere ale adevăratei credinţe... Slavă lui Dumnezeu, i-am ascultat politicos şi i-am rugat să nu mai vină. Şi nu au mai venit.
La externare, după vreo 3 săptămâni, am intrat în prima biserică de care mi-am amintit: biserica de lângă chiar blocul unde locuisem cu soţia şi copiii. Ani de zile o avusesem sub ochi, îi auzeam (ca şi acum) clopotele care cheamă pe credincioşi la slujbe, dar pentru mine totul se oprea la a vedea şi auzi. Mai departe nu făceam click, nu procesam nimic. Ba, uneori, procesam invers..., amuzat mai ales..., foarte rar chiar şi ironic ori duşmănos. Foarte rar, mulţumesc lui Dumnezeu!
Am intrat, am rugat preotul să mă spovedesc, părintele m-a ajutat prompt să înţeleg cum e cu spovedania şi m-a chemat a doua sau a treia zi, dîndu-mi să citesc până atunci o carte mică de catehism şi o cărticică ajutătoare pentru spovedanie.

Şi uite, Sophia, pe scurt ce s-a întâmplat: mergeam mereu la slujbe, aproape la toate; ascultam cu toată atenţia şi cu inima deschisă fiecare cuvânt al preotului, fiecare ton şi nuanţă a rugăciunii şi a cântării; făceam tot ce îmi zicea părintele; mă spovedeam des, cât de des mă putea primi părintele; citeam zilnic Scriptura şi toate cărţile care mă puteau lămuri (Filocalia, cărţile noastre de prin pangare, ziditoare de suflet); primisem pravilă de rugăciune, dimineaţa, la prânz şi seara şi mi-o urmam cu bucurie şi cu stricteţe; mă rugam aproape neîncetat, după modelul din "Pelerinul rus", "Rugăciunea lui Iisus" - părintele Cleopa, Sbornicul (mai târziu), capete din Filocalia etc.
De la post eram oprit de părinte, care, în acord cu medicul, mi-a spus că postul trupesc nu e pentru mine (evident nu mai puneam gura pe alcool, 3 ani nu am atins picătură de alcool, prin har iar nu prin voinţa mea inexistentă), în schimb mă învăţa ce înseamnă postul sufletesc. Uneori am ţinut şi post, cu oprire de la hrană şi celelalte şi, treptat, modul de a mânca şi conţinutul hranei s-au schimbat, iar postul s-a întărit reciproc cu rugăciunea şi cu faptele de milostenie; spoream în toate acestea întrelaolaltă, văzînd cu ochii.
Ani de mare bucurie am trăit astfel. Bucurii în biserică, la slujbe; bucurii acasă, la şcoală, peste tot; bucurii ale familiei, indiferent că uneori aveam diverse neînţelegeri cu soţia şi copiii - bucurii ale credinţei, ale rugăciunii, ale cântării din mine care mergea singură, ale iertării aproapelui şi ale căinţei, da, bucurii de nespus ale căinţei (cine are urechi de auzit a auzit deja şi, încă, îmi mai poate spune şi mie, că-s dornic încă să mai aud din acestea, chipurile, paradoxale).

Sophia,
Preotul:
1) rosteşte Cuvântul (citind Evanghelia), dîndu-ne prirn această rostire, nouă celor însetaţi şi flămânzi, harul Duhului lui Hristos;
2) cântă, rugîndu-se iar prin această cântare la care participăm şi noi, sufletul nostru se curăţeşte şi se găteşte, se înalţă şi se mlădiază frumos, cum şade bine la întâlnirea cu Mirele Ceresc;
3) sfinţeşte şi stropeşte capul, corpul, casa noastră;
4) pune mâinile pe capul nostru, rostind cuvântul de îndreptare şi dezlegarea de păcate, de toate păcatele noastre;
5) povăţuieşte, îndeamnă prin cuvânt;
6) însărcinează, dînd credinciosului o demnitate nouă, în Casa Domnului şi în lume;
7) lămureşte, prin predică şi cateheză, desnodînd iţele încurcate ale sufletului fiecărui credincios prezent la slujbă;
8) discerne şi comunică nouă gândul nostru bun de gândul nostru înşelător;
9) ascultă mărturisirea şi se căieşte cu noi, pentru noi, puindu-se garanţie lui Hristos pentru noi;
10) se roagă fierbinte pentru noi, precum şi noi ne rugăm fierbinte pentru el;
11) ne laudă pentru fapte bune şi ne certă pentru cele rele, orientîndu-ne astfel, pe Cale, de câte ori binevoim să-i arătăm cum stăm şi să-i cerem ajutorul;
12) ne ţine vie nădejdea în Mila Domnului, în viaţa veşnică lângă Hristos, în urcuşul sufletului deseori hărţuit şi obosit, către Acasă;
13) ne dă Pâinea şi Vinul care alungă tulburarea minţii şi a inimii, care dă putere de a îndura cele ale vieţii omeneşti în trup;
14) primindu-ne darurile pentru morţii noştri şi pomenindu-i pe cei răposaţi la rugăciune, ne dă şi nouă, celor ce le-am rămas pe pământ, nădejdea că dragii noştri, cei de dincolo, sunt bine şi că vor avea şi ei parte de Tatăl nostru Cel din Ceruri. Iar această mângâiere a noastră ne face bine şi nouă, în credinţa noastră, sporindu-ne bucuria şi pacea şi puterea spre alte făptuiri vrednice de făptura umană re-alipită de Inima Domnului.
15) ne învaţă recunoştinţa faţă de Dumnezeu; iar unde e recunoştinţă, Sophia, iată nu-i depresie.

Aşa lucrează preotul pe cele dinlăuntrul nostru, pe cele ale depresiei, vindecîndu-ne, treptat, prin harul Domnului, de toată suferinţa înşelării şi de cursele care ne răpesc libertatea - doar de voim şi noi aceasta, doar de voim, doar aşa, ajută nouă, Hristoase Dumnezeule! AMIN+

Minunată mărturisire de credinţă, minunată şi dătătoare de nădejde şi bucurie şi credinţă!
Este povestea unei convertiri, a unei învieri sufleteşti întru lumina lui Hristos, întru bucuria Duhului Sfânt!
Mi-aţi umplut inima de bucurie cu aceste rânduri!!!