[vsovivivi]

În prealabil postat de vsovivivi

Este scris în Psalmi să urâţi răutatea şi strâmbătatea şi să nu vă asociaţi cu răutatea, deci ea trebuie urâtă.

Însă ura deseori îşi ia 'drept' tovarăş răutatea şi ispitite fiind la răzbunare din pricina că cineva susţine că e trădată o taină sfântă, că cică cineva e făţarnic şi caută slavă de la oameni dezvăluind, pârând ca să fie pe plac gLumii, iată că ele păcălite aşa se amăgesc şi se ispitesc la a se răzbuna fără milă, necruţător de crud şi de sadic din pricina că ele îţi confundă taina sfântă cu taina bogăţiei... păcatelor pe care o apără cu toată frica morţii... imaginii lor de sminţişori incoruptibili, ca pe banii din seif, ca pe comoara ascunsă în pământ.

Aşa îşi dau mâna, aşa se asociază ura cu răutatea, şi aşa făptuiesc nedreptatea!.. 'triumfând'.

Deci nu vă lăsaţi amăgiţi şi urâţi: ura, răutatea, viclenia, fărădelegea, strâmbătatea, învârtoşarea inimii, lucrarea făţărniciei, furtul, crima, deşertăciuna, hula...

Într-un cuvânt URÂŢI MINCIUNA şi nu vă asociaţi cu RĂUTATEA şi aşa veţi posti şi gura voastră nu va vărsa sângele Cuvântului, vărsare ce vine de la amestecul tainelor (cele sfinte cu cele păcătoase) pentru frica desconspirării averilor... păcatelor şi ispitelor nescoase la lumină, planurile trădării, viaţa lacomă şi plină de răpirea alinturilor de la fete ca să fiţi mângâiaţi de prorocul mincinos care vă gâdilă orgoliul gLumesc!..

Urâţi de moarte MINCIUNA şi nu faceţi răutate pentru ea!.. căci în ochi vi se născoceşte dorinţa nebună de cunoaştere nebună şi necuvincioasă a ceea ce nu este îngăduit a fi cunoscut şi nici a rosti întrebarea obraznică, şi în timp ce ochii caută cu tupeu nebun să cunoască fără să ştiţi de ei, pe ei se depune masca făţărniciei, a sminţişorului credul şi nevinovat care se dezvinovăţeşte învinovăţind prin lucrarea deznădejdii fataliste şi superstiţioase.

E ceva ca viaţa păguboasă trăită în credinţa învârtoşată spre idoli, falnică şi scrâşnitoare stând între credulitatea naivă şi necredinţa îndoielnică şi triumfătoare, veghind să nu cadă... şi plângându-şi de milă că cică nu are cale... de rezolvare, deşi nu se lasă umilită, ci punându-şi încrederea numai în sine, se laudă că munceşte şi că soluţia va veni sigur din superstiţia lui cea trufaşă, căci el crede prea mult numai în ceea ce vede ca în săţietatea neputincioasă a muşchilor lui... iar ce nu vede, aia fără credinţă crede... şi aia nu e de la Dumnezeu ci de la chipul cel necurat spre care tinde, căci şi-a născocit atractivitatea şi s-a visat apreciat şi alintat, ca un zmeu... de carton, tras pe sfoară de un copil... rău.

Nu vă asociaţi cu răutatea!.. şi nici cu asocierea vicleană ce vă încântă cu sporirea prosperităţii prin răutate.

I-am vorbit Domnului de răutate căci omului şi creştinului degeaba-i vorbesc de la Dumnezeu căci numai Hristos poate pricepe şi se lasă cu adevărat în umilinţă ca să înveţe în noi pentru iubirea de Dumnezeu cu sfinţii, drepţii şi oamenii.

Şi dacă i-am vorbit de ură şi asocierea cu răutatea poate vrem să vedem acum ce este acea ura şi răutatea şi asocierea lor în fpata necurată a blestemului şi împlinirii lui prin răzbunare pentru bucuria de răul altuia spre slava sofismului ispitei egoiste şi molipsitoare.

Pentru ca să pricepem mai bine trebuie să ne gândim ca avem un vas cu pământ în care creşte un pom sălbatic altoit de Dumnezeu şi mai avem în pământ o râmă cu multe inele, furnici şi o omidă flocoasă cu multe picioruşe care s-a suit pe acest pom pentru că a văzut că i s-au frăgezit frunzele.

Omul care a pus pomul ăsta în geam, nu ca să-i mânce roadele ci ca să fie privit şi admirat de trecători a depus prin fapta sa murdară mult păcat la rădăcină şi acesta s-a depus în râmamona cea plină de inele care cu cât o tai cu atât se multiplică, în furnicile care şi-au făcut muşuroi pe păcatele sădite de om, şi fireşte că în omida care auzind că frungele s-au frăgezit s-a suit cât mai sus pe pom ca să fie cea mai admirată pentru funcţia ei înaltă şi pentru viaţa fără griji la loc luminos şi plin de verdeaţă şi crudităţi.

Acuma să vedem de unde vine ura şi asocierea cu răutatea şi ce înseamnă ele?

Râmamona văzând că pământul din vas se transformă în muşuroi şi că acesta devine ca un supermarket plin cu de toate şi văzând că pomişorul sălbatic îşi întinde rădăcinile se teme că nu o să-i mai ajungă pământul. Şi privind ea la asemănarea ei mai flocoasă şi mai frumoasă, la omidă, se umple de nemulţumire pe Dumnezeu creatorul şi de pismă pe poziţia înaltă a omidei care iată că niciodată nu o roade grija că inundarea vasului o să-i provoace înnecare. Deci râmamonei îi e foarte ciudă pe omidă şi-i poartă pică, din frică, invidie şi pismă... căci numai la ea se uită toţi trecătorii, la omidă.

Omida, ştiind cât suferă râmamona acolo jos, ca să-i facă în ciudă, cere de la trecători ca miloaga pateu, şi cu pateul acesta îşi unge câte două frunze aşa cum ai unge două felii de pită cu unsoare pe interior făcând un sanwitch, şi mănâncă apoi cu poftă mare aşa încât s-o vadă râma şi furnicile dar casnicul să nu vadă şi să nu ştie ce are sanvitch-ul la interior şi lăsându-l să creadă că ea mâncă numai frunzele coapte şi prea bătrâne şi galbene ajutând astfel lucrarea de creştere.

Furnicile culeg sudoarea omizii gâdilând-o, căci secreţiile omizii au un gust dulce ca mierea, dar nu e miere ci e fiere, şi sudoarea aia o stârng în muşuroiul de la umbra pomişorului.

Şi de unde vine atunci ura sofisticată şi asocierea cu răutatea pentru fapta beroică a nedreptăţii?

Păi ea se naşte din putoarea nerepetoare de mare valoare egoistă şi se asociază din egoismul viclean pentru speranţele deşarte cu răutatea căci răutatea nu e altceva decât o superstiţioasă deznădejde fatalistă care îşi pune speranţa în blestem, rostind ea blestemul cu superstiţie idolească pentru ca să nădăjduiască în împlinirea lui de către idoli şi slujitorii lor ascunşi de parcă l-ar împlini dreptatea Domnului şi ca apoi să se bucure şi el de răul altuia săvârşit de alţii, de cei păcăliţi de el, participînd foarte frumos aranjat la comemorarea bine sulimenizată a răzbunării fericiţi în iluzia închipuirii credule că ştiu ei că cică Dumnezeu a minţit şi că cică dragostea Lui curată şi lucrător-tainică pentru slava Lui cea altruistă şi milostivă nu e altceva decât egoism.

Şi această minciună şi ură şi răutate se trage de la cei care au interpretat scriptura susţinând că Adam şi Eva a fost blestemat de Dumnezeu după ce au păcătuit şi s-au dezvinovăţit nevăzând că Domnul a făcut dreptate omului şi creaţiei Sale, resădindu-le în suflete nădejdea pierdută a credinţei în mântuirea lor. Deci a făcut un act de dreptate şi nu un act de blestem, căci omul primise împreună cu şarpele să sădească în creaţie blestemul prin iubire spurcată, vicleană şi spurcăcioasă şi prin neascultarea şi renegarea lui Dumnezeu.