Să se adune nu într-un loc, ci în Hristos. După cum El este începutul a toate și prin El toate s-au făcut, tot El este și finalitatea neamului omenesc. În istorie văd mai întâi o „risipire”, în sensul de ramificare și înmulțire a oamenilor, căreia ar trebui să-i urmeze o „adunare”, pentru că fiecare spiță procreează tot mai puțin, și asta într-un mod accelerat. Deci se nasc tot mai puțin copii, cu mulți dintre ei stingându-se, efectiv, un neam (o ramură). Ei bine, ca stingerea asta să nu fie o ratare, ea trebuie să se împlinească în Hristos. Fiecare neam să se încheie cu un sfânt.

Nu de renunțări este vorba; sau, mai bine zis, de renunțări ca depășiri. De creștere, de ridicare din planul biologic în cel duhovnicesc, de împlinire în noi a unirii cu Dumnezeirea, pentru că de aceea Hristos S-a unit cu omul: ca și omul să se unească cu El; și asta este sfințirea sau învierea.

Cum încercam să spun mai sus: nu e vorba de ceva negativ, de un minus; nu neprocreerea înseamnă sfințire, care nu are în sine nimic rău; din contră, e o participare la Creație. Dar sfințirea înseamnă depășirea planului trupesc, chiar dacă asumându-l, nu respingându-l. Sfântul îl caută cu asiduitate pe Dumnezeu pentru că-L iubește și fără El nu mai poate trăi, numai poate respira. De aceea se desparte de toți și de toate (renunțând la orice împlinire omenească), pentru a putea trăi necontenit în apropierea lui Dumnezeu.
Scuze de off topic. N-am vrut să lungesc mai mult discuția (nu mai am vreme), însă am încercat să lămuresc ceea ce exprimasem cam ambiguu (nu sunt convins că am și reușit).