Citat:
În prealabil postat de stireana
Ori e poruncă, ori "nimic nu e obligatoriu"?!
"Nimic nu e obligatoriu" cât ține creșa duhovnicească în care trecerea de la gânguritu' spiritual la articularea scripturatică se face prin bâlbâieli, încercări ratate, căderi, împiedicări, da' odată ajunși la o clasă mai mărișoară, pentru a lua coronița la finele anului, nu mai bâjbâim printre rigori, ci ni le însușim, asumăm și ne adaptăm "obligativităților" știind că acestea înseamnă izbândă, mântuire, salvare.
|
Stireana, am impresia că susținem aceleași idei, dar folosind un limbaj diferit. Mesajul dvs este o frumoasă argumentare a importanței păzirii poruncilor divine pentru mântuire. Desigur că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu (pe care nu atât noi le păzim, cât ele ne păzesc pe noi întru libertate, adevăr și viață, așa cum atât de frumos arăta părintele Rafail Noica) este importantă, esențială pentru mântuire, indispensabilă acesteia! În această privință, cred că împărtășim aceeași opinie sau, mai exact, aceeași convingere.
Obiecția mea se referea la folosirea termenului "obligatoriu" în privința sărutării icoanelor, precum și în privința oricărui alt aspect al vieții spirituale. Dumnezeu nu ne obligă, nu ne constrânge, ci ne propune, ne învață, ne invită, ne cheamă să-L urmăm. "Dumnezeu îl imploră pe om să se mântuiască" - exprima această idee, într-un mod atât de curajos, părintele Rafail. Hristos nu constrânge niciodată! Dacă nu mă credeți pe mine, aveți, atunci, încredere în Sfântul Ioan Gură de Aur și-n atâția alți Sfinți Părinți sau, mai sigur, în Însuși Acel Care a spus: "dacă vrea cineva să vină după Mine...".
Acum nădăjduiesc că mi-ați înțeles ideea.
Păzirea poruncilor, faptele credinței, constituie, potrivit dogmaticii ortodoxe, una dintre cele trei condiții esențiale ale mântuirii subiective/ personale (alături de har și de credință).
Dar nu sunt obligatorii, nu în sensul că am putea ajunge la mântuire și pe o altă cale (relativism dogmatic și etic), ci în sensul că Dumnezeu nu ne obligă să acceptăm viața veșnică pe care El ne-a dăruit-o.
Darul - expresie a iubirii dintre Dăruitor și primitor - se poate oferi și primi doar în mod liber.
Fără libertate, raiul n-ar mai fi rai, ci infernul cel mai înspăimântător pe care mintea omenească și l-ar putea imagina.
Căci ce infern mai cumplit ar putea scorni imaginația noastră, dacă nu ideea unei fericiri fără libertate?
Acesta era "paradisul" terestru imaginat de ideologii regimurlor totalitare.
Raiul lui Hristos, însă, este rai pentru că pentru că este fericire, este fericire fiindcă este eternă libertate, este libertate fiindcă esența lui este iubirea, este iubire și cunoaștere fiindcă raiul înseamnă, în sensul cel mai profund al cuvântului, comuniunea cu Dumnezeul cel Treimic al iubirii!
Hristos în mijlocul nostru!