[vsovivivi]

Omul se dă mereu victimă vrednică, un sminţişor important, şi se caină şi se plânge că nu mai poate, nu mai suportă, nu mai rabdă, şi deznădăjduindu-se ca să se laude cu împlinrea interesului propriu şi personal luat drept poruncă divină, el ajunge într-o stare fertilă judecăţilor egoiste şi atunci îşi spune ceva urât despre altul dezvinovăţindu-se acuzând şi gata, se mânie şi furios ca o fiară scoasă din minţi, ca o fiară închisă sau una hăituită şi încolţită sau rănită, ca o ţintă vie ce vrea să scape, îi vine foarte uşor să blesteme şi să se răzbune aruncând cu pietre sau înjurând, pomenind spurcăciuni şi urlând şi lovind şi spărgând şi bătând... şi iată aşa se scurg spurcăciunile din mintea, din inima şi din pântecul omului afară, aruncând sufletul din lac în puţ, corcind lumina ochilor cu spurcăciunea... şi asta fiindcă omul e foarte supărat şi foarte supărăcios şi încruntat permanent şi încordat speriat şi disperat, făţarnic şi prefăcut ca să acopere interesul păcatelor, şi ţine cu viclenie şi şantaj supărarea ca să iasă întotdeauna nevinovat şi mai deştept şi nu e mulţumit până ce împlineşte blestemul de tot... fiindcă cică aia vrea voirea lui, şi dacă aia vrea voirea atunci e musai ca să ducă la capăt voia asta, aia ce-i vine lui, aia ce-i izbucneşte din autovictimizarea vrednică, şi nu se lasă, se ambiţioneză şi ca un tanc mârâind, scuipând şi scoţând fum, calcă totul în picioare nepăsându-i decât de interesul personal, de 'curăţenie' şi te 'curăţă' complet... de orice împăcare... căci îi place cearta, scandalul, rostirile pătimaşe, batjocura, ironia, şantajul, lupta vicleană, răutatea, răzbunarea răului cu mai rău, şi nu se lasă cu una cu două, ci se simpte păcălit şi fraierit sminţişorul vrednic, şi spunându-şi că a fost un fraier... nu rabdă ci i se umflă ochii, venele şi face mai rău ca dracii, căci se miră şi ei de ce e în stare să facă un amărât de om... pentru tot felul de nimicuri din lene şi importanţă de sine... şi îi pasă doar cu ce rămâne la sfârşit... cu credinţa că a fost păcălit şi că cineva i-a făcut lui rău, bănuind mereu că cineva îi vrea răul şi cu aia rămâne, că i-a făcut rău... şi se victimizează mereu cu frica asta ca nevinovatul, ca sminţişorul.

Tot la fel i se întâmplă când munceşte ceva şi nu-i iese, sau când se joacă şi pierde, sau când se simte el păgubit... dar la Domnul nu se gândeşte niciodată... şi nu-i pasă câte sticăciuni îi face lui Dumnezeu şi lui însuşi... nu-i pasă, iar dacă-şi aminteşte de Iisus, dacă-i vine în minte ceva duhovnicesc, o vorbă, o imagine, o poruncă, un cântec, orice lucru bun, îi sare ţandăra şi e foarte deranjat urând brusc răzbunându-se pe tot că cică a fost scos de la preocupările lui importante: distracţia gLumii şi pierderea vremii cu multe deodată (vise şi speranţe deşarte, plăceri de om nebun).