[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

.... foarte important să faci lucruri bune, ca să creşti în bine, cum se zice undeva că „Omul creşte în ce porneşte”, adică, dacă eşti rău, creşti în rău şi te faci şi mai rău; dacă eşti bun, creşti în bine şi te faci şi mai bun. Iar rezumatul vieţii noastre suntem noi înşine, şi la tinereţe, şi la bătrâneţe, pentru viaţa câtă am trăit-o.

...... Când ştiu ca acum nu mai trebuie să fiu împrăştiat şi totuşi sunt împrăştiat cu gândul, înseamnă că încă nu sunt curăţit, că nu am ajuns la măsura aceea ca să mi se limpezească mintea, şi gândul încă vagabondează.
(Arhim. Teofil Părăian, Punctele cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 69

Prima afirmaţie, trimite la vorba concisă a Părintelui "Ce faci te şi face".
Admirabilă vorbă, deplin adevăr, verificabil de fiecare în parte pe propria piele. Nu e deloc întâmplător în ce activităţi ne implicăm. Acţiunile noastre ne constituie, întrucât în acţiunile care se împletesc înlăuntrul unei activităţi sunt antrenate toate stihiile omului, într-un mod anume. Iar ce dăm la moara minţii se macină şi apoi dospeşte în inimă... Definind astfel profilul omului lăuntric...
Un exemplu: rugăciunea (rostită) naşte rugăciune (a minţii) care naşte rugăciune (a inimii). Cu harul Domnului.
Sfântul Teofan Zăvorâtul insista mereu, în special în scrisori, asupra incompatibilităţii dintre o viaţă dezordonată şi o rugăciune folositoare, ca să nu mai zic de rugăciunea curată... Sfântul foloseşte termenul de "atmosferă" a rugăciunii atunci când se referă la faptele noastre. Cum e "atmosfera", aşa e şi rugăciunea, aşa-i şi duhul omului.
Ceea ce facem nu piere, ci ne constituie.

În ce priveşte a doua afirmaţie... sunt un pic nedumerit. Pentru că sunt momente, poate chiar minute, când un rugător chiar şi începător îşi poate ţine mintea la rugăciune, fără împrăştiere. După cum sunt zile întregi când, dincolo de orice stăruinţă, mintea nu şade la rugăciune nici 3 secunde ci se agită de colo-colo, ca o maimuţă prin copaci...
Cred că părintele, formulînd de fapt un îndemn şi o binecuvântare, vorbeşte de o stare înaltă a rugăciunii şi a rugătorului. De un avans serios în lucrarea despătimirii. Probabil se referă chiar la propria experienţă şi măsură, despre care, ştim chiar de la Părintele, era cu totul bogată în privinţa stăruinţei (ani şi ani, încă din adolescenţă şi apoi toată viaţa) şi roadelor rugăciunii. Bucurii ale credinţei.