[cezar_ioan]

În prealabil postat de Annyta

însă cu regret observ că în "zilele noastre" nu mai avem o relaţie la fel de bună (când ne vedem din când în când), căci pare să păstreze în memorie imaginea mea de atunci, neluând în seamă schimbările din ultimii ani...
Desigur, un psiholog nu este perfect

.....:)
Şi ar fi perfect dacă ai avea iarăşi o relaţie bună.....:)

Permite-mi o sugestie: discută deschis, cu prima ocazie, ca prioritate TOCMAI această percepţie a ta.

În Biserică avem multe povestiri/mărturisiri despre fii duhovniceşti care ajungeau, din varii motive, să înceapă să se îndoiască de duhovnic, să li se pară ba una ba alta, să îşi facă diverse gânduri etc. etc.
Problema dispărea când ucenicul se spovedea, mărturisea deschis ce e în sufletul lui. Probabil ai citit.

Emit ipoteza că ar putea să fie ceva asemănător. Mai bine discuţi deschis problema, decât să ruminezi şi să fantazezi/proiectezi....:)
Scuze dacă n-am nimerit-o! Memoria mi-a adus la cunoştinţă că acest tip de situaţie e un fapt des întâlnit în consiliere şi psihoterapie. Face parte din dinamica relaţiei terapeutice şi trebuie abordat explicit, deschis, onest, ca pe o problemă de prioritate maximală. Ori de câte ori apare.