[cristiboss56]

Ne mâhnesc până la lacrimi necazurile specifice vieţii pământeşti efemere, în timp ce abia dacă ne mai gândim la faptele rele ce ne împovărează sufletul nemuritor. Fiind un subtil observator al firii umane, Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenţia asupra adevăratelor motive de întristare: „Un creştin, dacă se întristează vreodată, trebuie să aibă numai două pricini de întristare: sau când păcătuieşte el înaintea lui Dumnezeu, sau când păcătuieşte aproapele său”.
De ce se cuvine să fim trişti din aceste cauze? Fiindcă, păcătuind, ne îndepărtăm de Tatăl Ceresc, pe când suferinţele pe care ni le cauzează semenii sau evenimentele nefaste Îl apropie pe Domnul de noi ca să ne întărească sufleteşte şi ca să ne ocrotească.
Dumnezeu îngăduie apariţia tristeţii în viaţa noastră, dar nu ca pe un prilej de disperare sau împietrire a inimii, ci ca pe o perioadă de reculegere şi îndreptare a cugetului nostru. Oare posturile dintr-un an bisericesc nu sunt lăsate tocmai pentru adoptarea unei astfel de atitudini? Iată ce ne spune iarăşi, grăitorul în cuvinte de aur: „Dumnezeu a pus tristeţea în noi. Dar nu ca să ne facem rău, la vreme şi în situaţii nepotrivite…, ci ca să dobândim prin ea cât mai mult folos duhovnicesc” (Sfâtul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Ed. Egumeniţa).
Sufletele persoanelor dragi răposate vor ajunge în grija Domnului, bunurile materiale pierdute se pot recupera oricând cu răbdare şi cu un efort în plus, munca fiind şi ea antidot al supărării. Cât despre suferinţele fizice sau psihice, acestea sunt pedepse pentru păcatele săvârşite de noi sau încercări pe care ni le dă Dumnezeu spre a vedea statornicia noastră în credinţă, nădejde şi dragoste creştinească.
Se ştie că Domnul este lumină, iubire şi speranţă. Noi, creştinii ne numim robi ai Lui. De aceea, în orice împrejurare, tristeţea nu trebuie să ne doboare şi să ne transforme în robi ai săi. „O tristeţe covârşitoare este mai vătămătoare decât orice lucrare diavolească; pentru că şi diavolul, dacă îi biruie pe oameni, îi biruie prin tristeţea lor” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, Bucureşti, 2005).
Întristarea a fost dată de Dumnezeu oamenilor ca pe un leac ce vindecă răutatea şi patimile. Şi bolnavul, după ce se tratează, trece în faza de recuperare. Tot astfel şi pentru credincioşi, tristeţea este un răgaz pentru pocăinţă şi regăsire de sine, determinându-i apoi să clădească pe ruina păcatelor cuvenitele virtuţi.