[cristiboss56]

Când omul este sensibil, Dumnezeu nu îngăduie ca el să-şi cunoască patimile dintr-odată. Căci pe cel sensibil îl ispiteşte şi diavolul şi-l aruncă în deznădejde.
- Gheronda, mă chinuie propriile mele patimi.
- Iţi dai seama că înăuntrul tău există patimi?
- Uneori îmi dau seama.
- Asta-i bine. Când omul recunoaşte că are patimi, se smereşte şi atunci vine Harul lui Dumnezeu.
- Gheronda, când o patimă nu se manifestă un timp înseamnă că nu mai există înlăuntrul meu?
- Dacă vreo patimă există înlăuntrul tău, ea se va manifesta la un moment dat. De aceea, când ştii că înlăuntrul tău se ascunde o patimă, trebuie să fii atent. Când ştii, de pildă, că afară de chilia ta se as*cunde un şarpe, dacă ieşi afară, vei arunca o privire într-acolo şi vei fi atent ca nu cumva să te muşte. Nu eşti în pericol când ştii că şarpele se află acolo şi eşti atent când iese ca să-l omori, ci eşti în pericol atunci când nu ştii că se află acolo şi, păşind tu fără grijă, el poate veni să te muşte. Vreau să spun că este un lucru primejdios ca omul să nu se supravegheze pe sine şi să nu-şi cunoască patimile. Când cineva îşi cunoaşte patimile şi luptă împotriva lor, atunci îl ajută şi Hristos la dezrădăcinarea lor.
- Se poate ca un om să nu aibă puterea de a-şi vedea patimile?
- Când omul este sensibil, Dumnezeu nu îngăduie ca el să-şi cunoască patimile dintr-odată. Căci pe cel sensibil îl ispiteşte şi diavolul şi-l aruncă în deznădejde: „De ce să ai această patimă? îi spune. De ce ai făcut lucrul ăsta? Şi cum l-ai făcut pe acela? Deci nu te vei mântui”. Şi aşa poate sfârşi la psihiatrie.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuti, Ed. Evanghelismos, București, 2007, p. 22)