[Decebal]

Două articole pe această temă, foarte interesante:

Mihai-Silviu Chirilă, Participarea creştinului la viaţa cetăţii , din care un scurt citat (mai multe la pagina respectivă):

(...) Acestui militantism i se opune ideea, cultivată la rândul său cu grijă, că nu se mai poate face nimic, că jocurile sunt deja făcute, că nimic nu se mai poate schimba. Acest defetism trădează lipsa de încredere în planul de mântuire a lumii, pe care îl are Dumnezeu şi la care creştinul este primul invitat să lucreze, pentru a-l realiza. A abandona lumea în mâinile forţelor răului pentru că lupta este grea şi pare pierdută este apanajul sufletelor frânte şi trădează necredinţa în victoria finală a lui Dumnezeu asupra răului, care s-a şi produs de fapt în momentul în care Hristos a “jefuit iadul” şi a „rupt boldul morţii”. În plus, Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă, şi părintele Iustin Pârvu ne reaminteşte adesea, că smerenia nu trebuie confundată cu prostia, ascultarea, cu slugărnicia, iar evlavia nu trebuie luată ca paravan al laşităţii. (...)

preot Marcel Răduţ Selişte, Cum a fost şi cum poate fi condusă România (Rememorări de istorie politică post-decembristă şi gânduri despre un catehism politic naţional-creştin), din care un scurt citat (restul articolului la pagina indicată):

(...) O a patra forţă distructivă, poate cea mai periculoasă, se exprimă prin diluarea valorilor spirituale naţionale şi importul unor valori străine spiritualităţii româneşti. Înţelegem prin fenomenul de diluare a spiritualităţii naţionale acele căderi mai mari sau mai puţin mari de la perceptele morale ale Credinţei Creştin-Ortodoxe. În date statistice acest fenomen se exprimă prin informaţii precum: România – locul 5 în UE şi 6 în lume la avorturi comise la cerere, România – locul 1 în Europa la fete minore rămase însărcinate ori România – locul 1 la corupţie în UE etc. O mare parte din responsabilitate pentru acest fenomen de degradare a vieţii morale a Naţiunii Române (care fenomen exprimă de fapt încălcarea gravă a poruncilor dumnezeieşti vechi şi nou testamentare) o are clerul ortodox. Eu sunt preot al Bisericii Ortodoxe Române şi cunosc destul de bine atât virtuţile preoţimii noastre (sunt împotriva oricărei generalizări, mai ales aceleia care vrea să inducă imaginea unui cler decăzut şi iremediabil rătăcit!), cât şi căderile. Dacă în parohii, prin spitale, în unităţi militare ori în mânăstiri se pot găsi mulţi preoţi, monahi şi monahii care slujesc curat, loial şi cu asumarea stării de jertfă credinţa noastră în Hristos, în administraţia bisericească şi în învăţământul teologic nu aflăm o suficientă voinţă de a transforma societatea românească după chipul Bisericii, iar nu Biserica după chipul lumii.

Dimpotrivă, relaţia post-decembristă a administraţiei bisericeşti cu statul şi cu societatea românească a fost şi este marcată de o neutralitate faţă de vremelnicii şi nemerituoşii stăpâni ai Ţării, cu mult mai binevoitoare decât îngăduie Canoanele Bisericii Ortodoxe. Lipsită de glasul profetic, care se face auzit mai mult dinspre curajoasele organizaţii neguvernamentale creştin-ortodoxe şi prin predica unor preoţi şi călugări mai puţin timoraţi de oarba disciplină administrativă bisericească, decât de la înălţimea scaunelor eparhiale, Biserica este supusă pe de o parte, unor puternice atacuri venite din partea ateilor şi pan-europenilor păgâni, iar pe de altă parte, unei deteriorări tot mai accentuate a imaginii şi influenţei sale în societate.

Succesul accesării de fonduri europene pentru diferite proiecte sociale (multe dintre acestea însă enclavizate în centre sociale moderne, fără contacte directe şi eficiente cu viaţa şi sărăcia parohiilor), ofensiva construirii de biserici şi mânăstiri, proiectul unei mari (unii ar spune prea mari) Catedrale Naţionale, nu pot compensa tăcerea, uneori parcă vinovată, alteori parcă de complicitate, a cvasi-majorităţii clerului ortodox în faţa degenerării şi rătăcirii spirituale a Naţiunii Române.

Tăcerea sau rostirea doar în şoaptă a Învăţăturii lui Hristos din partea clerului ortodox a permis importul unor valori străine spiritualităţii noastre, precum conceptul secular al separării totale a Bisericii de Stat (nu doar sub aspectul relaţiei financiare, care este discutabil şi care ar putea genera eventuale efecte benefice pentru independenţa reală a Bisericii, ci mai ales din perspectiva exilării actului de credinţă exclusiv în spaţiul privat, prin eliminarea definitivă şi totală a credinţei din spaţiul public) ori comportamentele considerate imorale de Credinţa Creştin-Ortodoxă, dar promovate acum ca fiind parte a moralei publice, a firescului general acceptat (cazul homosexualităţii, a căsătoriei homosexuale, dar şi ideea că prostituţia trebuie oficializată ca profesie ori că drogurile uşoare pot deveni marfă legală). (...)