Frankl, așadar, e psihanalist. A treia școală, a mia, dar ... psihanaliză, totuși.
Păi ce ne facem? Întrucât ziceam (unii dintre noi) că psihanaliza e ceva rău... Cu obsedatul de Freud ca fondator, cu pulsațiile inconștientului, cu imaginea grotescă a unei conștiințe cât un vârf de iceberg (restul e dinamica inconștientului și a subconștientului) etc.
Oare cum e de fapt?
Ipoteză: (ne)înțelegerea psihismului progresează puternic în secolul XX, patosul irațional pentru primatul raționalității pălește, fiecare școală nouă aduce nuanțe cu implicații mari în viața lumii, scânteia devine făclie dar,
dar...
totuși...
însă...
pe de altă parte...
Oare cu ce se ocupau asceții în pustie?
Ipoteza mea preferată: cu psihanaliza, în cea mai mare parte a timpului. Mai exact luau contact cu furia și frica, umanizîndu-le, conferindu-le un sens, rostuindu-le frumos - întru Domnul.
Cum vi se pare ipoteza?
Are cineva oarecare răspuns la întrebarea: câtă furie și câtă frică este AZI în lume?
Ce credeți? E vreo legătură între furie și:
a) tristețe
b) zgârie-nori
c) computer ultraperformant
d) amantlîc
e) obținerea premiului Nobel
f) tăcere
g) performanță sportivă
h) masturbație
i) anxietate și atac de panică
j) morgă princiară
k) alcoolism
l) ortodoxism
m) fanatism
n) moarte
o) draci?
Dar între toate acestea și frică?
|