[cezar_ioan]

Din descrierea anonimei, reiese că avem de-a face (exagerez acum, intenţionat) cu un drogat, beţiv şi curvar - ţinînd cont nu doar de tipul de relaţie nelegitimă dar şi de faptul că drogurile şi alcoolul duc automat la promiscuitate şi tot felul de curvăsării.

Să zicem că ar fi aşa (deşi eu nu cred, repet că am exagerat voit).

Ei, şi?
Poate ar fi bine că anonimA să citească mai multe din cartea scrisă de un creştin care zice aşa (şi citim noi în Postul Mare):

"O, cum mă dă pe faţă înverşunarea din mine şi cum, fără întrerupere, în noroi mă tăvălesc.
De-a pururi cu gânduri desfrânate mă pângăresc, căci din pruncie chiar m-am făcut vas păcatului.
Şi acum, în fiecare zi, ştiind că mă aşteaptă Judecata, eu totuşi păcătuiesc. (...)

Plângeţi pentru mine (...) pe dinlăuntru pururea curvesc. (...)

Tu ştii, Stăpâne, cât de lesne e alunecarea spre păcat a firii omeneşti!
Adu-ţi aminte că din tinereţe se pleacă mintea omului spre cele rele.
Să nu te mânii asupra noastră, ci deschide-mi uşa milei Tale."

Din păcate, făţărnicia şi orbirea de sine a celor mai mulţi dintre creştinii contemporani văd în aceste rânduri ceva de necitit, sau, oricum, ceva străin de curăţia lor (oh, fariseul!...). Ce poate fi însă, mai urât mirositor Domnului, decât imensul peşte care pute sub mas(c)a frumoasei conştiinţe de sine?

Ca urmare, o fată care se trezeşte descoperind minunile Ortodoxiei, eu cred că în nici un caz nu va merge spre sfinţenie grăbindu-se să fugă de un "beţiv" şi un "drogat" cu care a convieţuit ani în şir, zi şi noapte... Ci, văzîndu-şi cu adevărat păcatele grele dincolo de frumoasele texte filocalice şi de dulceaţa rugăciunii, se va plânge pe sine precum curvarul din textul de mai sus şi, copleşită de Mila Domnului faţă de ea, va mângâia cu dragoste înţelegătoare obrazul încă murdar de ruşine al păcătosului pe care l-a iubit cândva. Şi îl va însoţi cu drag pe lungul drum al Întoarcerii Acasă. Aşa ar fi frumos, aşa ar face o lady... Adică, în definitiv, o creştină.

Categoric, acum anonimA îmi pare aşezată nepotrivit în lucrarea pocăinţei. Părere de sine şi inocentă uitare a anilor de păcate grele. Asta nu e Calea spre Împărăţie ci rătăcire încă şi mai mare, pe valurile spumoase ale copilăreştii mândrii.
Să fiu iertat pentru francheţea cu care îmi exprim opinia! O zic cu strângere de inimă şi cu nădejde că va duce la oarecare îndoială acolo, în seninul deja prea albastru unde s-ar cuveni să fie furtună mare şi grindină, o vreme lungă, încă...


P.S. Ghicitoare: cine, oare, se plângea aşa pe sine însuşi? Ce mare păcătos? ......:)