(Povestirea despre minunata icoană a Mântuitorului Hristos cea înjunghiată de un ovrei, icoană care împodobește acum biserica domnească de la Curtea de Argeș)
Pe cât îmi amintesc, era în Postul Mare al anului 1515 sau 1516. Măria sa, după obicei, nu lipsea niciodată de la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, căci socotea Liturghia nu ca o datorie pe care se cădea s-o împlinească, ci ca pe dăruirea întregii sale vieți lui Dumnezeu. Uneori îmi deslușea și mie înțelesurile care i se luminau în minte:
- în Sfânta Liturghie, Domnul se deșartă pe Sine și ia chipul celui ce slujește, iar noi socot că suntem chemați să ne golim de noi înșine ca să luăm chipul lui Hristos. Și care este chipul lui Hristos? Smerenia, blândețea, pacea, jertfirea de sine. Așa, viața noastră toată va fi o Liturghie…
Patimile Mântuitorului stăteau pururea înaintea ochilor domnului Neagoe, îndemnându-l la nevoință și înfrânare. Se îngrijea, ca și mai înainte, de toate treburile domniei, dar mintea îi era răpită mai presus de înțelegerea omenească. Fiindcă așa cum cel îndrăgostit, orice ar face și oriunde s-ar afla, are în minte chipul celui iubit de dânsul, la fel cel ce iubește pe Dumnezeu nu poate petrece despărțit de pomenirea Lui. Iar cugetarea la Patimile Mântuitorului îi țintuia sufletul pe crucea iubirii dumnezeiești, care tămăduiește, înviază și umple inima omului cum nici o altă iubire nu o poate face.
în acele sfinte zile, Măria sa a avut o vedenie dumnezeiască.
I S-a arătat Mântuitorul Hristos, vorbindu-i dintr-o icoană ce izvora sânge. Chipul Său era ca soarele, privirea ca lumina fulgerului, iar cuvintele, dulci precum adierea de vânt subțire întru care suflă Duhul Sfânt: „Fiul meu Neagoe, grăbește să Mă iei din cetatea Constantinopolului, căci doresc a petrece în țara ta! Rănile Mele vor spăla rănile voastre și vor tămădui toată durerea de la voi”…
Cu umilință și teamă i-a mărturisit Măria sa Părintelui Macarie minunata arătare, înfățișându-i cu de-amănuntul chipul icoanei ce o văzuse. Iar mitropolitul, rămânând o vreme adâncit în sine, a zis mai pe urmă cu glas schimbat:
- Măria ta, să mulțumim lui Dumnezeu că a căutat spre nevrednicia noastră! Cred că icoana ce s-a arătat Măriei tale nu e alta decât icoana junghiată cu hangerul de un ovrei, care se găsește în biserica Maicii Domnului Pammacaristos a Patriarhiei din Constantinopole. Din câte am știință, și domnul Radu s-a silit a o cumpăra cu mult aur, dar n-a fost voia lui Dumnezeu să vină la noi. Acum, însă, pare că Domnul a blagoslovit…
Și Mitropolitul Macarie, cu glas domol, a început a ne povesti istoria icoanei.
Nimeni nu-și mai amintea anul în care se petrecuseră faptele. Ceea ce se știa cu adeverire era că făptașul fusese un ovrei cu inima întunecată de boala necredinței, care nu putea suferi icoanele Fiului lui Dumnezeu și din multa ură ce avea, le-ar fi străpuns pe toate cu cuie și piroane. Odată, trecând printr-un loc din cetate unde era pusă la închinare o icoană a Mântuitorului Hristos, nefiind nimeni de față, a luat icoana și s-a ascuns într-o pivniță din apropiere, să-și împlinească gândul diavolesc. Deci intrând în pivniță, a junghiat, ticălosul, cu hangerul trupul Domnului Hristos cel zugrăvit pe icoană. însă cum a junghiat icoana – o, îndelungă răbdarea Ta, Hristoase! – din ea a izvorât șuvoi de sânge, încât a stropit și hainele ovreiului. Acesta, văzând minunea, mai mult s-a tulburat și neștiind ce să facă, a luat icoana și a aruncat-o într-un puț din pivniță, acoperind în urmă cu un pod de lemn. Apoi a ieșit afară, ca și cum nimic n-ar fi știut și nu s-ar fi întâmplat. Dar dacă a ieșit afară, l-au înconjurat niște oameni, întrebându-l ce i s-a întâmplat de are atâta sânge pe haine. Căci acele picături din sfântul sânge care-l stropiseră se făcuseră ca niște râuri pe hainele lui. Iar el, privindu-se cu îngrozire, s-a văzut silit să mărturisească minunea. Au alergat deci cu toții la pivnița părăsită. Și dacă au ajuns la puț, au găsit apa roșie toată, iar când au scos icoana, au aflat-o șiroind fără oprire sânge din rana hangerului. Atunci ovreiul s-a străpuns la inimă și a crezut în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și s-a botezat împreună cu toată casa lui și cu mulți ovrei din Constantinopole. Iar dumnezeiasca icoană a fost mult cinstită, făcându-se lucrătoare de nenumărate minuni și izvorâtoare a tot darul și mângâierea, iar vestea ei s-a dus pretutindeni. în vremea împăraților creștini ai Bizanțului, ea a stat mereu în biserica Sfântului Nicolae de lângă marea biserică a Sfintei Sofia din Constantinopole, apoi soarta ei a fost legată de cea a Patriarhiei, mutându-se mai întâi în biserica Sfinților Apostoli, iar în anii aceștia mai de pe urmă, la Mănăstirea Pammacaristos, unde se află acum Patriarhia.
De mult cutremur s-a umplut inima domnului Neagoe la auzirea acestei istorisiri. Și aprinzându-se de dragoste, a rânduit îndată dregători de seamă care să meargă la Constantinopole după icoană, dându-le din destul aur, argint și scrisori de solie, precum se cădea. încă i-a învățat cu de-amănuntul cu ce cuvinte să meargă la Patriarh și la chir Manuil, iubitul nostru sfătuitor și la căpeteniile turcești, pentru a primi învoirea lor. Și nu puțină a fost cheltuiala domnului spre a-și împlini dorirea, dar pentru o comoară ca aceea, toate vistieriile lumii nu însemnau nimic.
Iar Dumnezeu a blagoslovit râvna Măriei sale și a rânduit toate fără poticnire.
Și dacă au adus solii dumnezeiasca icoană a Pantocratorului, domnul Neagoe a primit-o cu negrăită bucurie și cu lacrimi de umilință s-a închinat ei. Pe urmă a tocmit meșteri iscusiți care să lucreze o cunună de aur cu mărgăritare din cele mai a- lese și alte feluri de pietre scumpe și a așezat-o cu evlavie deasupra icoanei. Și a rămas icoana la Târgoviște până ce a fost isprăvită ctitoria de la Argeș, în 1517, când s-a mutat cu cinste în biserica de acolo a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Și mare mângâiere a revărsat ea asupra noastră, cât nu pot spune în cuvinte darul ce-1 avea această icoană.
O, chip al Domnului meu Iisus Hristos, întipărește-te în mintea și inima mea, ca nimic să cuget, nimic să doresc, nimic să iubesc afară de Tine! Căci toate cele ale lumii, fie oricât de frumoase și vrednice de cinste, sunt vătămătoare și înșelătoare când înlănțuiesc tainic gândul omului și răpesc inimii dorul după Hristos…
(Din Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești - ediție îngrijită de Sfânta Mănăstire Diaconești)