[cezar_ioan]

În prealabil postat de laurastifter

A, păi, dacă-ncepem cu ameninţări pe un forum creştin, înseamnă că suntem într-o stare duhovnicească "minunată"!...
Domnilor atei, agnostici, indiferenţi religios,
intraţi repede pe topic, până nu rataţi ocazia!
Veniţi să vedeţi cum cei care vor să vă întoarcă pe dvs la adevărata credinţă îşi ameninţă semenii, în mod direct, cu tribunalul şi cu lucruri chiar mai grave,
doar pentru un schimb de replici mai dur online.
Şi după ce veţi citi toate acestea, domnilor atei, agnostici şi indiferenţi religios,
citiţi iar şi iar şi meditaţi la cuvintele lui Gandhi:
"Îmi place Hristos al vostru;
nu-mi plac creştinii voştri;
creştinii voştri sunt atât de diferiţi de Hristos al vostru".
Asta ca nu cumva să asociaţi vreodată atitudinea noastră, a "misionarilor internetului", cu adevăratul creştinism, cu credinţa în Hristos.
Şi, cu riscul de a fi contrazisă de tot forumul, îmi iau îndrăzneala de a le sugera domnilor administratori să închidă topic-ul.
N-aş vrea să-l întristez pe Antiecumenism, care nu este nicidecum responsabil de situaţia creată,
dar sper că şi dumnealui, Antiecumenism, va înţelege că s-a ajuns într-un punct încât discuţia, efectiv, nu mai poate continua într-un mod amiabil aici, pe topic.
Acum dna Mihaela îi va răspunde din nou domnului profesor Cezar... şi s-a ajuns la o înflăcărare a spiritelor cu mult peste medie şi, până la urmă, nu se va ajunge nicăieri.
Nădăjduiesc din toată inima că nu vă veţi supăra pe mine. Personal nu am nici un fel de putere de decizie aici, pe forum, fiind doar un simplu user.
Am exprimat doar o simplă sugestie, cu scopul opririi conflictului şi a unui prilej de ispite pentru participanţi şi sminteală pentru cei de alte credinţe care pot citi.
Şi vă mărturisesc sincer, fără intenţia unei false smerenii,
că mă simt, în mod indirect, dar real, responsabilă pentru aceste conflicte (de fapt, războaie în toată regula, cu ameninţări, ca-n filme), create aici.
Mă simt responsabilă, pentru că:
scriu despre Dumnezeu (imaginându-mi, în visele mele copilăreşti, că aş fi - vai! - deja mare teolog) mai mult decât meditez despre El şi, mai ales, mult mai mult decât mă rog;
Vorbesc, scriu, mă agit mai mult decât făptuiesc;
iubesc mai mult apologetica decât mărturisirea;
cuget mai mult la idei decât la Persoane şi persoane;
judec mai mult decât empatizez;
cu greu trag de mine să mă căiesc pentru propriile păcate,
în loc să vărs lacrimi de pocăinţă şi pentru ale semenilor.
Aşa fiind lucrurile,
oare nu mi se cuvine mie să am scris neîncetat în inimă cuvintele lui Dostoievski: "toţi suntem vinovaţi faţă de toţi"?
Oare mie "mi s-a făcut ocara ca şi lauda, paguba precum câştigul şi străinul ca fratele"?
Nicidecum!
De aceea,
aşa cum spunea acelaşi Dostoievski,
prin intermediul unuia dintre cele mai minunat create personaje ale sale din "Fraţii Karamazov" (fratele stareţului Zosima, mort la vârsta adolescenţei),
"de vreme ce toţi suntem vinovaţi faţă de toţi,
toţi vom şi fi iertaţi"!
Pentru că minunat şi plin de iubire este Domnul Dumnezeul nostru, Cel Care
"ocărât fiind nu răspundea cu ocară,
suferind NU AMENINŢA, ci Se lăsa în grija Celui Ce toate le judecă după dreptate".
Să nădăjduim, aşadar, în mila şi dragostea Lui!
Şi să avem încredere că,
atunci când ne vom întâlni în Rai,
mult o să mai râdem de micile noastre posne de acum, din vremea copilăriei şi adolescenţei noastre duhovniceşti.
Ne vom spune unii altora:
- "Ţii minte ce aiureli scriam noi pe forum, cum ne dădeam cu părerea despre ceea ce e aici, la Domnul, în veşnica Sa Împărăţie?"
- "Da... unii chiar ne-nflăcăram pe tema asta... închipuindu-ne că ştim exact cine se va mântui, ce e moral să facem în orice situaţie, ce defecte duhovniceşti ascunse au alţii!..."
- "Da, tare nostimi mai eram atunci!"
- "Şi mai nostimi când ne înflăcăram şi intram în conflict, spunându-ne unii altora că..."
- "a, nu! Despre asta să nu mai vorbim, te rog!" :)
Şi, în încheiere, aş dori să-i adresez şi eu o "ameninţare" doamnei Mihaela, dar una de care nu are nici o şansă de scăpare:
să vedeţi dvs, doamna Mihaela, când vă veţi întâlni, în eshaton, cu domnul Cezar şi Hristos, în infinita Lui iubire, vă va mântui pe amândoi!
Nu veţi mai putea scăpa unul de altul în veşnicie şi,
mai grav,
Îl veţi slăvi, împreună, pe Dumnezeu,
nu o zi sau două,
ci o eternitate!
Aşa să ne ajute Dumnezeu pe toţi,
să ne vedem la poarta Raiului,
dar pe partea dinlăuntru!
Hristos în mijlocul nostru!

Laura, îmi cer iertare pentru că te văd, iată, implicată în contextul ăsta.
E frumos din partea ta că încerci să explicitezi, pe cu totul alt ton, mesajul meu de fond, însă eu te rog să nu o mai faci. Îmi port singur dezbaterea, cât va mai dura (sper puţin sau deloc) cu userul Dobrin.
Ceea ce sper să înţelegi bine dspre mine, este că sunt un om care nu poate accepta minciuna de proporţii, desconsiderarea adevărului, dispreţul pentru valorile perene ale umanităţii şi, nu în ultimul rând, fariseismul şi lipsa prizei de conştiinţă la propriile fapte.
Faţă de străini sunt detaşat, în general. Că nu aştept nimic de la un străin care nu m-a solicitat în vreo privinţă.
Dar când aşteptările mele sunt contrazise de oameni pe care i-am crezut fraţi creştini şi prieteni, când constat că unii oameni se complac în acţiuni făţiş distructive (denigrînd cultura, medicina, psihologia şi, în fond, Biserica în relaţiile ei delicate cu lumea), ignorînd cea mai mare parte a datelor adunate la greu şi din greu în sute de ani, atunci mă înfurii. Şi exprim direct starea mea de furie.
Mai puţin îmi pasă de imaginea mea, de persoana mea, recunosc. Nu sunt îndrăgostit de mine însumi oricât ar contesta unii, cât sunt îndrăgostit de minunatele descoperiri pe care le-am trăit, ca dar, în viaţa grea pe care, mulţumesc lui Dumnezeu, am ales-o şi am purtat-o.
Oamenii aceştia cred că mă rănesc pe mine şi că eu reacţionez în numele rănilor mele narcisice.
Din nenorocire nu îşi dau seama că ei rănesc, prin postări cu totul nelalocul lor, mii de oameni care au trudit din greu în cultura şi ştiinţa lumii, milioane de oameni care au beneficiat de descoperirile omeneşti de Dumnezeu insuflate şi, în definitiv, Îl dispreţuiesc pe Însuşi Domnul întrucât lumina cunoaşterii şi vindecării nu pot fi din întunericul vrăjmaşului (care nu oferă cunoaştere şi nici vindecare) ci din Lumina Dumnezeirii.
A fi credincios nu înseamnă a te ascunde într-o închisoare subiectivă cu un dumnezeu numai al tău, ci a te deschide sufleteşte şi practic, într-un duh de compasiune şi căldură, către umanitate pe măsură ce Îl cunoşti sau Îl cauţi tot mai intens şi autentic pe Dumnezeu.
Cei care îmi sunt atât de departe azi, aleg sistematic, din păcate, să se dipreţuiască pe ei înşişi, mai întâi, prin atitudinile de tip demagogic dar şi sectar care nu ar trebui să îşi aibă locul în Biserică.
Le-am reproşat-o când blând, când dur, însă au ales să se menţină în duhul lor, ba chiar au escaladat piscuri noi.
Ovidiu însă, cel puţin, are scuza (şi meritul) că a încercat să îşi detalieze poziţia, expunîndu-şi credinţa aşa cum o trăieşte el, precum şi atitudinea despre vaccinuri, pe privat. Nu am acceptat, însă, argumentele. Nu pot fi acceptate, consider.
În fine, îmi pare rău că te-ai implicat în tevatura asta care sper că se va încheia odată pentru totdeauna.