„Șaisprezece ani - treisprezece de muncă silnică și trei de grea clandestinitate - reprezintă un capitol negru din viața unui om.
L-am început la 35 de ani și l-am încheiat la 52. Un capitol de calvar, căruia i-aș putea spune calvarul Aiudului, pentru că zece ani i-am petrecut numai la Aiud.“ Așa își începe depănarea amintirilor părintele Ioan Bărdaș în a sa carte „Calvarul Aiudului. Din suferințele unui preot ortodox“, apărută la editura bucureșteană Anastasia, în anul 1999.
Era preot în Sâc, lângă Beliu, județul Arad, când într-o zi din anul 1948 un plutonier de jandarmi din Beliu îl anunța că se afla pe lista pentru arestare. Din acest motiv a plecat de acasă, urcând în munții Codrului pentru trei ani. Dar neajunsurile pentru Ioan Bărdaș începuseră mai înainte. În 1939, ca student la Academia Teologică din Oradea, era reținut pentru suspiciunea de răspândire de manifeste legionare.
Fusese un denunț al unui țăran care în anchetă a recunoscut că era vorba de o altă persoană. Apoi, în primele zile ale ocupației horthyste din Oradea, tânărul Bărdaș a fost din nou reținut pentru suspiciunea de spionaj în favoarea statului român. A fost expulzat alături de alți români, care au cunoscut neajunsurile Diktatului de la Viena.
După război, în 1945, Ioan Bărdaș a fost internat în lagărul de la Caracal, de unde își amintește cum se purtau discuții „de lămurire“ pentru ralierea preoțimii la frontul democrat inițiat de partidul comunist. După eliberare, Ioan Bărdaș a primit în slujire Parohia Sâc, azi Săliște de Beliu, fiind martor al alegerilor din 1946, falsificate de comuniști.
Instalarea comuniștilor la putere i-a determinat pe mulți români să urce în munți, în așteptarea americanilor eliberatori. Astfel, părintele Bărdaș s-a implicat în rezistența de pe Valea Crișului Alb, uneori participând la ședințele acestui grup anticomunist. Așa s-a ajuns la situația din mai 1948, când părintele Bărdaș a fost informat de un plutonier de jandarmi că urma să fie arestat.
Părintele a luat decizia de a urca în munții Codrului, alături de învățătorul Aurel Leucuța și „alți flăcăi“. Îi aștepta pe americani. Trei ani mai târziu, prin trădare, părintele era arestat, iar în martie 1953, condamnat la 20 ani de muncă silnică pentru activitatea în mișcarea de rezistență „Horea, Cloșca și Crișan“.
În memoriile sale, părintele Bărdaș descrie regimul de detenție din timpul anchetei de la Securitatea din Arad, din penitenciar, dar mai ales din cele două locuri care l-au marcat: Canalul și Aiudul. Poate că vorbește prea puțin despre colegii de suferință, în schimb realizează o frescă aproape completă a universului concentraționar pe care l-a cunoscut.
Descrie regimul de muncă obligatorie de la canal, hrana pe care o primea, pedepsele, spațiul concentraționar. Practic, prin lectura cărții sale, părintele Bărdaș ne introduce în ceea ce a văzut și a suportat. Părintele ne oferă o descriere a regimului de muncă de la Aiud, a perioadelor mai bune de detenție, legate probabil de schimbările în relațiile internaționale, despre nemulțumirile deținuților, ca de pildă greva de la Aiud din 1957, sau reeducarea orchestrată de colonelul Crăciun.
Aspecte care nu pot fi eludate din lectura cărții pe care o propunem sunt cele legate de momentele de spiritualitate și cultură: prelegerile profesorului Ioan Petrovici, dar mai ales slujbele care se țineau la Aiud. Părintele Bărdaș vorbește de săvârșirea spovedaniei și a împărtășaniei, de ținerea, alături de alți preoți ortodocși, a Sfintei Liturghii „seci“, adică fără prefacere.
Tot la Aiud, mărturisește Ioan Bărdaș, a învățat Sfânta Liturghie în limba greacă de la părintele profesor Dumitru Stăniloae. Iar acestea sunt numai câteva frumuseți din lectura cărții părintelui Ioan Bărdaș, o importantă sursă pentru cunoașterea și înțelegerea suferințelor îndurate în detenția comunistă." (sursa: ziarullumina.ro)
