[cristiboss56]

Dacă vorbim despre frumuseţe, care nu este doar o privelişte exterioară şi trecătoare, nici o simplă valoare estetică, ci putere care mântuiește lumea, atunci, Sfântul Munte, prin existenţa şi viaţa lui, are ceva să ne spună: de ce anume se numeşte “Grădina Maicii Domnului” şi “Munte al Schimbării la Faţă”.
Maica Domnului, în imnologia Bisericii, este: Fiică preacurată și plină de har, cea ”împodobită cu frumusețea virtuților”, care a primit ”strălucirea Duhului”, ”bunăcuviința cea înfrumusețătoare”, pe Domnul Dumnezeu și om, ”Cel Care pe toate le-a înfrumusețat”.



Dar, ca să ne apropiem cu sfiala cuvenită şi să înţelegem taina frumuseţii care mântuieşte, nu trebuie să uităm că frumuseţea nu este altceva decât dragostea și binele. ”Binele este cântat de sfințiții teologi și ca bine, și ca frumusețe, și ca dragoste, și ca iubit… și toate cheamă către el, pentru aceasta se numește și frumusețe”. Adică, Domnul, care este dragoste şi frumuseţe inegalabilă, le creează pe toate „bune foarte”. Şi cheamă la părtăşia vieţii, prin frumuseţe, întreaga creaţie.
Omul, auzind chemarea la frumuseţea dumnezeiască, devine părtaş fericirii vieţii Treimice. Dar, împotrivindu-se şi neascultând, creează iadul nepărtăşiei, blestemul urâţeniei nefireşti care nu mântuieşte, ci distruge omul şi creaţia.
Şi, să nu uităm că afară de frumuseţea adevărată care cheamă la mântuire există şi surogatul frumuseții care ameninţă şi distruge, pentru că nu este descoperire a bunătăţii, ci o aparenţă a frumuseţii şi funcţionează ca momeală. Îl ameţeşte şi îl prinde în capcană pe om şi îl duce la robie totală şi la nimicire, promiţându-i mântuirea, aşa, ca printr-o simplă magie.
Această luptă şi încercarea de dobândire a frumuseţii alcătuiește istoria omului şi a umanităţii: Care frumuseţe ne va atrage mai mult? Căreia ne vom supune?
Dintru început ne-a atras o frumuseţe care ne-a distrus, din pricină că am despărţit-o de dragostea şi ascultarea de Dumnezeu. Ne-am mişcat grăbit şi nechibzuit: ”Frumos era la vedere și bun la gust rodul ce m-a omorât”.
Dacă printr-o femeie a venit căderea, în crearea din nou tot o femeie se face aducătoarea mântuirii. Necunoscută şi neînsemnată pentru lume, dar smerită şi neîntinată, fiica Nazaretului se distinge ca „fericită între femei”, căci primeşte închinarea Îngerului şi zămisleşte pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu.



Frumuseţea virtuţilor Drepţilor, râvna Proorocilor şi aşteptarea întregii umanităţi pregătesc şi poartă în pântece, la rândul lor, frumuseţea şi virtutea Fecioarei.
Aceasta, prin sfânta smerenie şi ascultarea de bunăvoie de voia lui Dumnezeu, s-a arătat instrument al mântuirii întregii lumi. Ea este ”hotarul dintre firea creată și cea necreată”. Scara cerului „pe care S-a pogorât Dumnezeu” şi podul „care trece la cer pe cei de pe pământ”. Pruncul ei este Dumnezeu Cuvântul. Şi Dumnezeu este pruncul pe care ea însăşi L-a născut. Ca „Maică mai presus de fire, iar după fire fecioară” trăieşte prin Sfântul Duh maternitatea pururea fecioriei şi se bucură de fecioria naşterii de Dumnezeu. Uneşte cerul cu pământul.
Şi, de vreme ce noi, oamenii, am înnegrit frumuseţea chipului lui Dumnezeu, El, Dumnezeu Cuvântul, prin curatele sângiuri ale Pururea Fecioarei, devine om desăvârşit, iar ”chipul cel întinat l-a unit cu dumnezeiasca frumusețe”.
Dumnezeu Cuvântul nu a apărut doar în chip văzut, ci a unit întreaga noastră fire cu dumnezeiasca frumusețe.
Mântuirea omului se înţelege şi se trăieşte ca participare şi reînnoire în frumuseţea dintru început.
Frumuseţea dumnezeiască mântuieşte omul, dar nu în chip magic, fără ştirea lui, nici împins cu forţa, căci astfel l-ar desconsidera și l-ar disprețui; dimpotrivă, omul este răscumpărat acordându-i-se preţuire, pentru ca el însuşi să devină artist, izvor al frumuseţii şi mântuirii pentru cei mulţi: ”izvor de apă curgătoare spre viață veșnică”, pentru ca doxologia, slăvirea lui Dumnezeu, să se nască din întreaga sa existenţă ca mulţumire.
Şi Fecioara, ca Născătoare de Dumnezeu, a arătat însăşi firea omenească ca fiind Născătoare de Dumnezeu. Cu pilda şi ajutorul Maicii Domnului, fiecare suflet care caută aşezarea duhovnicească şi curăţia, dacă este ascultător voii dumnezeieşti, poate deveni, după har, născător de Dumnezeu. Să zămislească şi să nască omul îndumnezeit care biruiește moartea. Atunci trăieşte omul, cu toată fiinţa lui, cercetarea Maicii Domnului în lumea sa lăuntrică şi se întreabă precum Elisabeta: „de unde mie cinstea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?”.
Această prezenţă a Născătoarei de Dumnezeu rămâne apărătoarea şi hrănitoarea Sfântului Munte.
(Sursă: Arhim. Vasílios Gondikákis, Sf. Mănăstire Iviron, Frumuseţea va mântui lumea )