Scrii că te chinuie o tristețe apăsătoare de neînvins și inexplicabilă. Trupește ești sănătoasă, casa ți-e plină dar inima îți e pustie. De fapt, inima ți-este plină de întristare întunecată. Te duci, din obligație, la distracțiii și spectacole, dar asta îți mărește și mai mult întristarea. Păzește-te bine, aceasta este o boală primejdioasă a sufletului. Ea poate să omoare sufletul cu totul.
Nefericirea pe care Dumnezeu o îngăduie să vină asupra noastră este mai bună decât fericirea pe care ne-o zidim singuri. Dumnezeu îngăduie nefericirii să vină totdeauna la vreme asupra credincioșilor săi. Ea este ca glasul prietenului ce strigă la miezul nopții celor ce dorm: Arde! Înțeleptul părăsește casa cuprinsă de flăcări și, lăsând-o să ardă, își scapă viața. Iar nebunul se vaită în mijlocul focului și așteaptă să ardă în flăcări o dată cu casa.
Traista fericirii noastre pământești este totdeauna ruptă. Cu cât bagi și bagi mai multe lucruri în traistă, cu atât se varsă mai mult din ea. Cei mai neiscusiți în înțelepciunea dumnezeiască poartă traistele cele mai mari, iar înțelepții umblă fără nici o traistă. Dacă te bucuri că nu este cazul tău, că traista ta nu pare a fi ruptă, atunci ascultă porunca morții: „unu, doi, trei,” și atunci și tu te vei simți pe marginea mormântului în care va apăsa asupra ta nu numai pământul, ci și traista fericirii, prea-plină, care va îndoi întunericul și greutatea mormântului.
Nicolae Velimirovici, „Gânduri despre bine și rău”