Citat:
În prealabil postat de Patrie si Credinta
imi place asta cand toata lumea zice ca nationalismul a aparut abia in secolulul XIX.
Asa, si?
Si conceptia despre stat a aparut tot pe atunci, dar nu aud pe nimeni sa zica ca Japonia sau Anglia au o istorie care incepe la 1850.
Da, etnofiletismul a fost combatut ca erezie, pt ca incep sa se confunde neamul cu Biserica.
Si cezaropapismul a fost combatut cam din acelasi motiv, dar nu aud pe nimeni sa zica ca un ortodox adevarat(™) e anarhist hardcore anti-monarhist.
In privinta revoltei evreiesti, crestinii nu prea s-au bagat, pt ca Simon bar Kohba se considera Mesia.
In rest, a zis deja VladCat.
|
Doamne ajută!
Ok, replica dvs se datorează unei exprimări foarte neclare, laconice, din mesajul meu (ce să-i faci? Sunt după o zi de cursuri...).
Încerc să explic. :)
Am menționat faptul că naționalismul a apărut în sec. al XIX-lea pentru a evidenția protocronismul specific ideii că, de-a lungul timpului, creștinismul și naționalismul ar fi fost inseparabile, iar nu pentru a argumenta corectitudinea sau incorectitudinea naționalismului în sine (ceea ce ar fi însemnat o eroare de logică: "argumentum ad antiquitatem"). Nu sunt de acord cu naționalismul din motive teologice și filosofice (pe care, dacă doriți, le pot preciza), iar nu ca urmare a faptului că această ideologie a apărut în sec. al XIX-lea (veac în care au apărut, de exemplu și unele dintre științele socio-umane, precum psihologia și sociologia... pe care nici nu mi-ar trece prin gând să le combat fiindcă țin de sec. al XIX-lea).
Ideea mea era că religia creștină există de 2000 de ani foarte bine, fără naționalismul care a apărut ieri; așadar, din punct de vedere strict istoric, naționalismul religios este, pur și simplu, imposibil de justificat.
Citez din mesajul dvs:
"...dar nu aud pe nimeni sa zica ca un ortodox adevarat(™) e anarhist hardcore anti-monarhist."
Și-mi puteți arăta unde am scris că un creștin adevărat își desconsideră propria națiune?...
Susțin doar faptul că, pentru un creștin, iubirea față de semeni este necondiționată. Îi iubim pe semeni nu pentru că sunt români sau de altă naționalitate, ci pentru că sunt PERSOANE UMANE UNICE, create după chipul lui Dumnezeu și cu scopul asemănării cu Acesta, ființe de dragul cărora S-a sacrificat și a-nviat Hristos.
Îi iubim pentru ei înșiși, chiar dacă ar face parte, să spunem, dintr-un stat aflat într-un conflict militar cu țara noastră.
Îi iubim și nu le facem rău, nelăsându-ne manipulați de către liderii politici de a intra în jocul lor, de a ne asocia intereselor lor politice, economice etc - interese mai mult sau mai puțin justificate, dar, în mod incontestabil, inferioare poruncii divine a iubirii.
Atașamentul natural și lăudabil față de patrie și față de valorile cultural-spirituale ale acesteia ar fi nesemnificativ în situația critică de a alege între dragostea față de Hristos și cea față de patrie.
Atunci, ne-am gândi, mai degrabă, la Avraam ("ieși din pământul tău..."), la desfrânata Rahav (care și-a trădat, practic, cetatea, pentru a salva vieți umane), la Apostolii trimiși să predice "la toate neamurile" (Mt28, 19) și - de ce nu? - la unele afirmații din textul atât de minunat al Epistolei către Diognet: "creștinii trăiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului"; "ei trăiesc în cetățile în care s-au născut, dar ca străini; orice țară străină le este patrie și orice patrie le e țară străină"; "ei respectă legile statului, dar, prin modul lor de viață, le depășesc".
Creștinii nu-și reneagă patria!
DAR,
atunci când, de dragul patriei și-n numele apărării acesteia, li se cere să-și ucidă semenii,
atunci...
"orice patrie le e țară străină",
din dragoste pentru Acela Ce a spus: "cine nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu" și, într-un alt context: "cine iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine".
În N T și-n literatura patristică a epocii Părinților apostolici, nu am găsit nici măcar o singură aluzie la dragostea față de pământul natal;
am întâlnit, însă, la aproape fiecare paragraf, îndemnuri puternice la iubire universală și nu doar față de o umanitate abstractă, ci față de cel de lângă noi, față de semenul în suferință, față de fiecare persoană umană în parte.
Hristos în mijlocul nostru!