Sursa:http://journeytoorthodoxy.com
Nu îmi este ușor să scriu
povestea convertirii mele. În primul rând pentru că privesc astfel de povestiri cu suspiciune. În lumea occidentală protestantă și romano-catolică, a devenit un joc al rivalității, un exercițiu în care fiecare încearcă să spună cea mai bună poveste, cine are trecutul cel mai întunecat. Cei aflați în căutare de detalii lascive și dezgustătoare despre droguri, sex și rock, ar putea la fel de bine să nu mai citească acest articol. În al doilea rând, pentru că astfel de povești îl fac pe autor să fie depășit, să se înece fie în compasiune pentru propria persoană fie în infatuare. Iar eu nu îmi doresc niciuna din cele două.
Eu vreau să săvârșesc Adevărata dreptate. Adevărul nu este pur și simplu un concept abstract, este o Persoană, care ne iubește profund, nesfârșit și necondiționat. Față de această Iubire mă întorc cu mulțumire și cutremur, într-un efort de a povesti întocmai, în măsura în care voi reuși, povestea modului în care am cunoscut Adevărul și cum El m-a eliberat.
Am spus adesea că un memoriu adevărat nu poate fi scris cu onestitate până când părinții noștri nu au încetat din viață iar motivul este că ne formulăm poveștile în termeni pe care ei sau cei dragi i-ar aproba și adesea încă mai căutăm sprijinul lor, chiar mai mult decât este necesar. Dacă părinții mei, în special mama, ar fi citit vreodată această poveste, sunt sigură că ar fi protestat și ar fi încercat să mă corecteze în mai multe privințe. Însă povestea nu aparține mamei, și nu ea este cea care trebuie să o povestească, deși s-a convertit la ortodoxie împreună cu mine. Povestea ei este a ei, iar dacă va citi asta vreodată răspunsul meu plin de dragoste va fi:
Și propria ta poveste merită să fie spusă și sper ca într-o zi să o faci.
Numele meu este Columbina și am fost fiica unui polițist CIA, agnostic în zilele bune și ateu în cele rele. Era specialist în serviciile secrete sovietice, limbă și cultură. A fost un
rusofil din toate punctele de vedere și a studiat rusa la Școala Militară de Limbi străine din Monterey, California. Să fie o coincidență, că studiat acolo sub îndrumarea lui Gleb Podmoshansky, ce a devenit ulterior părintele Herman, împreună nevoitor cu părintele Serafim Rose? Nu cred. A avut și alți profesori pe care i-a considerat a fi mai memorabili. Însă ceea ce este sigur, e că au fost acolo în același timp și au împărțit același spațiu fizic. Tot acolo a cunoscut-o și pe mama mea.
Părinții mei s-au întâlnit, s-au căsătorit, și după ce au avut un fiu, m-am născut peste câțiva ani și eu. Mama era un credincios
renăscut creștin care ne-a învățat pe rând, pe noi copiii, poruncile bisericilor luterane și calvine așa cum a considerat de cuviință. Credeam în aceste precepte pentru că așa mi se cerea și eram un copil ascultător, deși m-am răzvrătit îndată ce am devenit adult.
Din cauza slujbei tatălui meu, am călătorit pe tot parcursul copilăriei mele și am părăsit Statele Unite la vârsta de doar șase săptămâni. Eram un nou născut trimis în lume cu un pașaport diplomatic iar acum realizez că acesta a fost terenul de antrenament. Nu m-am mai întors în SUA până nu am devenit adult și tot atunci când aveam să sufăr o criză de identitate care avea să țină o viață. Am devenit atunci, un copil ce își însoțea părinții într-o altă cultură, ceea ce a lăsat o amprentă asupra mea ce nu a mai putut fi ștearsă. De atunci, nu am mai putut niciodată să
aparțin cu adevărat nicăieri, niciunei țări, nici măcar mie însămi. Când m-am întors în SUA, am văzut că mă întorsesem într-o țară care refuză să mă considere fiica sa, doar pentru că devenisem prea
europeană, prea
africană, prea
orientală, prea
globală pentru a fi americană.
Cât am fost mică am locuit în România, mai exact în București. Doica mea se numea Gica și, bineînțeles, era ortodoxă. Mai mult decât atât, era credincioasă cu adevărat, și, indiferent ce îi spunea Securitatea, ea avea curajul să le-o întoarcă înapoi împreună cu mii de adjective, stimulate de sângele martirilor din țara sa. Știa care erau preoții de fațadă și care aveau chemare. Știa unde să meargă la biserică și să primească adevărata Împărtășanie și când Securitatea stătea afară făcând liste cu nume, se asigura că l-au notat și pe al ei cum trebuie. Câteodată mă lua și pe mine cu ea la biserică și una din amintirile mele cele mai timpurii este cu un preot înalt îmbrăcat în negru, care și-a pus mâna deasupra creștetului meu și mi-o amintesc pe ea sărutând Sfânta Cruce.
Mama, luterană la acea vreme, a vrut și ea să meargă odată la biserica ortodoxă pentru slujba de Paști, însă e povestea ei și o las pe ea să o spună.
În anii copilăriei, m-am mutat din România în vestul Africii (Liberia), Iran, apoi am mers la liceu în Germania. În Africa am fost un copil fericit, liber să alerge și să descopere felurite animale. Majoritatea erau periculoase și/ sau otrăvitoare. Am luat contact, foarte puțin cu animismul, sau
vodoo cum i se mai spune și cu
vracii. Fiind mică, îmi amintesc că adormeam auzind sunetul tobelor
vodoo care se auzeau de-a lungul râului Sf. Pavel, care curgea prin grădină. În Liberia, am aflat despre Dumnezeu și diavol, fiind deja destul de mare pentru a înțelege diferența. Conștientizam prezența răului și prezența Binelui.
Cea mai dragă persoană a mea de acolo, a fost un domn care lucra pentru tata drept prinzător de șerpi, pe nume John și care era creștin. Cam toți șerpii din Liberia sunt otrăvitori, iar sarcina lui John era de a prinde și a omorî șerpii din jurul casei noastre. Mi-am petrecut multe ore în compania sa, învățând multe lucruri despre Dumnezeu și de asemenea, multe lucruri tainice despre diavol, și cum acesta încearcă neîncetat să îi păcălească pe oameni. Ioan era un om foarte înțelept și era foarte cugetat atunci când venea vorba despre disputele religioase. Povestea mea favorită despre el este aceasta: