[tot-Laurentiu]

Autor: Jean-Claude Larchet
Editura: Sophia
Titlu: Terapeutica bolilor spirituale si Terapeutica bolilor mintale


În complexul uman, nici un element nu poate acţiona fără să fie implicat celălalt element.Carnea fără suflet nu poate realiza nimic, nici sufletul fără carne, dar din diferite motive diferite: trupul are nevoie de suflet ca să trăiască şi să se mişte, în vreme ce sufletul are nevoiede trup ca să se manifeste, să se exprime şi să acţioneze asupra lumii exterioare. Căci trupul este slujitorul, organul sau instrumentul sufletului, instrument indispensabil exercitării funcţiilor lui de relaţie cu lumea şi manifestării facultăţilor lui în condiţiile existenţei pământeşti.

Iată de ce, atunci când trupul se descompune, sufletul nu se descompune o dată cu el şi rămâne nemuritor, căci el nu se găseşte la vederea altcuiva, ci poartă, ca pe o esenţă, viaţa în sine”.

Nebunia de origine somatică

Sfinţii Părinţi nu ezită să recunoască anumitor forme de nebunie o origine fiziologică, întâlnindu-se în aceasta cu concepţiile medicale cu preţ în epoca lor. Beţia psihică rezultată din absorbirea de alcool sau de droguri reprezintă dovada unei astfelde origini pentru anumite forme de delir sau de halucinaţie. Este vorba aici de substanţe toxice exterioare trupului, care, prin intermediul acestuia, au generat tulburări psihice. Dar unele deliruri pot avea drept cauze şi afecţiuni intrinsece trupului. Astfel, febra, simptom comun multor boli, constituie o sursă frecventă pentru acestea. Nemesius din Emesa atribuie anumite rătăciri ale imaginaţiei unei leziuni a ventriculelor anterioare ale creierului. La fel, Sfântul Grigorie de Nyssa admite drept cauză posibilă a delirului afecţiunea phrenes-urilor: „O, ştim, delirul nu provine numai din beţie: boala membranelor care înconjură părţile laterale ale creierului, e însoţită, după spusele medicilor, şi de o slăbire a gândirii – ei numind această boală phrenitis, de la cuvântul phrenes, care reprezintă numele dat acestor membrane”. Sfântul Grigorie de Nyssa se plasează astfel de partea celor care cred că starea proastă a meningelor produce dezechilibru mintal. Sfinţii Părinţi notează, de asemenea, că anumite forme de paralizie sunt însoţite de o distrugere a facultăţilor, mintale şi-l scot pe om din minţi. Influenţa organismului asupra dezordinilor psihice nu se limitează pentru Sfinţii Părinţi doar la cazurile enunţate anterior: „În ceea ce mă priveşte, scrie Sfântul Grigorie de Nyssa, recunosc cu uşurinţă că precumpănirea afecţiunilor fizice tulbură adesea inteligenţa şi căstările trupului slăbesc activitatea naturală a raţiunii”. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă, larândul lui: „Datorită unor mici schimbări în constituţia trupului, sufletul este tulburat în numeroasele funcţii ale sale”. Sfinţii Părinţi adoptă pentru formele de nebunie de care este vorba aici, la fel ca pentru bolile trupeşti, categoriile cele mai obişnuite ale medicinii bizantine, care sunt, în esenţa lor, cele ale tradiţiei hipocrato-galenice. Aceste afirmaţii sunt însoţite, totuşi la Sfinţii Părinţi de un anumit număr de precizări care, situându-le în cadrul antropologiei creştine, le deosebesc de tezele naturaliste şi evită erorile unei perspective deterministe, mecaniciste sau materialiste. Pe de altă parte, dacă se admite că o alterare lezională sau funcţională a anumitor organe ale trupului pot genera tulburări ale psihismului, tulburări care, în anumite cazuri, se supun categoriilor nebuniei, asta nu înseamnă că sufletul se găseşte localizat în acele organe.„Atunci când mi se spune că activitatea duhului este slăbită sau chiar dispare în întregime în anumite stări ale trupului, scrie Sfântul Grigorie de Nyssa, eu nu văd în asta o dovadă suficientă pentru a circumscrie puterea duhului unui anumit loc”. Potrivit antropologiei patristice, sufletul posedă o esenţă proprie şi nu se poate reduce la trup; nu este determinat de el. cu toate acestea, trupul îi condiţionează activitatea, este organul lui, instrumentul lui necesar. Fără el, sufletul nu se poate exprima, nici nu-şi poate realiza vreuna din posibilităţile lui de expresie. Pentru ca sufletul să se poată exprima normal în el, cu el şi prin el, este indispensabil ca trupul să fie pe de-antregul apt pentru funcţia lui instrumentală, aşa cum este în mod natural, în starea lui de sănătate, fiind hărăzit acestui scop de către Creator. Dar dacă o afecţiune atinge unul din organele trupului de care sufletul are nevoie ca să acţioneze şi să se manifeste, expresia psihică se va găsi perturbată, răsfrângând, în propriul ei fel, tulburarea organului ei mediator. Sfântul Grigorie de Nyssa explică o parte aacestei concepţii recurgând la o metaforă clasică: „În realitate, considerăm întregul trup construit în felul unui instrument muzical; aşa cum, adesea, instrumentiştii sunt împiedicaţi să-şi arate talentul muzical datorită scoaterii din uz a instrumentului de care se folosesc, care s-a stricat cu timpul, s-a spart într-o cădere, sau pe care rugina sau mucegaiul l-a făcut inutilizabil, în aşa măsură încât nu mai răspunde, chiar dacă cel care-l atinge este un flautist de primă mână, aşa şi duhul, care se comunică prin întreg instrumentul său şi care atinge fiecare organ într-o manieră spirituală, potrivit naturii sale, nu-şi exercită activitatea normală decât acolo unde totul se află potrivit ordinii naturii; dar acolo unde slăbiciunea unei părţi împiedică lucrarea lui, el rămâne fără efect şi fără eficienţă. La fel, el face casă bună, de fapt, cu tot ce respectă ordinea naturii, dar rămâne străin faţă de tot ce se depărtează de ea”. El mai notează: „În orice organ al complexului uman, care are o activitate proprie în sine, puterea sufletului poate rămâne fără efect, dacă organul în chestiune nu se păstrează potrivit ordinii naturale”. Din această concepţie decurge o consecinţă de mare importanţă: în cazul în care unele tulburări psihice sunt legate de o afecţiune somatică, ele nu sunt tulburări ale sufletului însuşi, ci ale expresiei, manifestării lui. Sufletul, dincolo de aceste perturbări aparente, nu este afectat el însuşi; el rămâne neatins în esenţa lui. Ioan din Singurătate, care recurge la aceeaşi comparaţie ca şi Sfântul Grigorie de Nyssa, explică aceasta foarte clar: „Pentru ca să-ţi dai seama că natura sufletului este separată, în profunzimea intelectului lui, de membrele trupului, el este impulsionat de simţurile celui din urmă, bagă de seamă că atunci când se produce o rănire a unuia din organele interne, fie la creier, fie la inimă, nu natura sufletului este rănită, ci este afectată acţiunea pe care acesta o exercită prin acele organe. Când este stricată o coardă de vioară, sau o ţeavă de orgă, nu degetul care le atinge este afectat, ci acţiunea artistică adegetului este împiedicată să se manifeste prin corzile viorii sau ale ţevii, şi pentru că aceste componente prin care arta se face auzită au fost stricate, însăşi acţiunea mâinii asupra lor este redusă la tăcere, fără ca arta să fi dispărut din mână şi fără ca mâna să fi fost afectată în acelaşi fel, ştiinţa sufletului este păstrată prin natura lui, iar acţiunea lui se serveşte de organe. Căci dacă însăşi natura sufletului s-ar revela prin trup, ea ar putea şi să profereze un cuvânt simplu”. Distincţia operată de Sfinţii Părinţi este de cu totul altă natură decât aceea care ar putea părea aici mai la îndemână, aceea dintre duh şi suflet. Când în suflet apar tulburări, ele nu ating numai latura „psihică”, duhul rămânând neatins. Sfântul Grigorie de Nyssa arată că duhul însuşi (nous) este afectat. Deci, sufletul întreg (inclusiv duhul) este atins de tulburări,dar numai, o repetăm, în acţiunea lui prin mijlocirea trupului. Nu există posibilitatea ca această acţiune să fie distrusă sau modificată în însuşi sufletul: numai trupul este cel care îi împiedică realizarea normală şi îi deformează expresia. Tulburarea nu se sprijină în nici un fel pe o parte a sufletului sau pe anumite funcţii ale sale, ci peste forma manifestării lui, pemedierea expresiei lui. Nu se găsesc schimbate decât modul în care se revelează trupul şi înfăţişarea acestuia prin intermediul trupului. Puterile diferite ale sufletului rămân în sine neschimbate, şi ar opera şi s-ar manifesta din nou în mod normal dacă trupul ar ajunge din nou apt să exercite funcţiile care se raportează la el. Tulburările psihice care se relevează în acest caz nu sunt deci tulburări ale sufletului decât dintr-un punct exterior de vedere. Nebunia, care în anumite forme ale ei denumeşte aceste tulburări, nu este aici, la drept vorbind, o boală a sufletului, ci o boală a trupului. De aici, o serie de consecinţe importante. În primul rând, pe această concepţie se întemeiază posibilitatea şi chiar necesitatea unei terapeutici pur fiziologice. Deoarece sufletul nu este afectat în sine, ci cauza este pur somatică şi se deosebeşte de cea a altor boli nu prin natura, ci prin consecinţele ei, tratamentul trebuie să fie practicat nu de către un „medic al sufletului”, ci de un medic obişnuit. În al doilea rând, tratamentul va trebui să aibă drept unică misiune de a readuce trupul/instrument în starea lui normală, de a-i reda ordinea naturii lui, astfel încât să permită sufletului rămas intact în esenţa lui să se exprime din nou normal prin intermediul său, adică fără ca manifestarea lui să se găsească perturbată de tulburarea organului lui mediator.

Continuarea aici