Daca nu ai pace in suflet, daca nu poti fii fericita singura (adica fara un barbat, la asta ma refer), nu vei putea sa fi fericita nici cu un barbat! Nu o alta persoana ne poate face fericiti, nu iubirea unei alte persoane, ci numai iubirea noastra, cea pe care o simtim noi fata de altii! Poti sa fii iubita de zeci de barbati, dar daca tu nu iubesti pe nici unul din ei, degeaba!
Iar iubirea n-o putem simti decat daca-l avem pe Dumnezeu in suflet. Cauta sa iubesti tu mai intai, cauta sa fi fericita si multumita cu ce ai in momentul de fata si apoi asteapta restul. Dar mai intai asigura-te ca stii cu adevarat ce e iubirea, foarte multi o confunda cu alte sentimente/simtaminte/dorinte si tocmai de aia nici nu pot iubi si nici nu pot recunoaste iubirea adevarata!
Da, e o problema atunci cand faci tot ceea ce faci doar mecanic, cand nu simti nimic in rugaciune, dar parerea mea este ca astfel de etape parcurgem cu totii in viata si chiar de mai multe ori de-a lungul vietii, dar cred ca singura solutie este staruirea in rugaciune si lasarea in voia lui Dumnezeu!
Mie mi-au ajutat mult si cartile pe care le-am citit (mai ales Arsenie Boca, dar nu numai), interviurile si reportajele din Formula AS de-a lungul multor ani (ma refer in special la paginile de spiritualitate) si altele.
Si multa rabdare....
Doane ajuta!
Citat:
În prealabil postat de AGabriela
Am spus foarte clar ca situatia imi aduce razvratire si ca intr-adevar sunt momente in care simt ca nu mai vreau sa fac nimic. Si ce alta cale as mai putea sa vad decat monahismul, drum pe care am spus ca nu voiesc a merge.
Nu vreau o ANUME persoana, doar sa fiu linga cineva pe care sa-l ajut si sa ma ajute spre mantuire, indiferent ca este usor sau greu.
Fiti fara grija ca nu am dus lipsa de "dusuri reci". Mi-am recunoscut mandria si necredinta si o fac in continuare. Problema majora este ca le constientizez pur rational, nu si cu inima
Si care este doctoria? Am spus clar ca am facut acatiste, merg la biserica, ma spovedesc si ma impartasesc cand imi da voie duhovnicul...insa in momentul de fata nu ma mai ajuta. Singurul lucru care ma linisteste este paraclisul Maicii Domnului cantat de o voce care stie sa cante psaltica, dar daca il citesc eu vine furtuna de razvratire in sufletul meu.
Nu vreau compasiune, vreau doar o solutie care sa linisteasca apele ceva mai multa vreme, sa mi se spuna pe "tonul" potrivit unde si ce gresesc, cum as putea sa aduc mintea in inima etc. pentru ca eu nu mai stiu si, repet, sunt momente in care simt ca nici nu vreau. Caut sa invat cum sa vreau fara sa dau vina pe cineva ca m-ar forta sa fac anume lucruri.
Sunt insa persoane (poate si eu fac la fel) cand spui ca iti "este sete" nu fac decat sa te bage cu capul in butoiul cu "apa" si sa zica "Na, bea pana te saturi!".
Si ca sa il contrazic pana la capat pe domnul AlinB, fiti fara grija, nu m-ati suparat si nici nu imi sunteti antipatica. Tot ce ati spus este adevarat, numai ca sunt momente in care sufletul meu nu le poate percepe. Mintea da, dar sufletul nu.
|