[vsovivivi]

Post negru şi tainic însemană ''unire ca îngerii, dragoste ca sfinţii şi hrană ca pustnicii'' adică slujire fără păcat, dragoste fără mândriegoism şi dor fără gLume.

Calea spre postul negru este postul negru adică priceperea scopului postului negru.

Scopul este chiar mijlocul, mijloacele!.. şi abea atunci scopul nu mai scuză mijloacele iar acest Adevăr rezultă din Cuvântul lui Dumnezeu : ''Eu sunt Calea, A.. şi V...a''

Pentru a ajunge să poţi folosi postul negru la altceva decât la sporul satanicesc şi la creşterea mîndriei prin post e nevoie de lepădarea de sine când faci orice bine, de lepădarea de încântarea de sine că poţi să faci... păcatul, de lepădarea de prieteşugul şi fericirea că folosindu-te de orice inclusiv de Dumnezeu poţi să faci orice... orice dezbinare a ta de umilinţa smerită şi de răbdarea de a ajunge şi a rămâne întru ele până la sfârşit, căci asta însemană paza locului lui Dumnezeu în om: umilinţa smerită şi răbdarea pentru ele.

Ca să fii umil trebuie să păstrezi taina şi să nu dai lecţii de valoare, valoarea mea, valoarea mea: hoţia şi dovada spurcată, mărturia blestemată.. lăudăroşenia arătată şi prezentată cu mare fast, cu mare pompă, cu promiscuitatea exchibiţionistă a stăpânirii altora pentru păcate, pentru că tu eşti stăpânit de păcate prin patimi.

Deci postul negru nu trebuie să sperie pe nimeni căci nu moartea sperie ci 'fericirea' de a rămâne încremenit în ea ca un idol naiv, asta îngrozeşte. Calea până la înviere trece prin orice, inclusiv prin moarte.

''Fiţi înţelepţi ca şerpii şi fără de răutate ca porumbeii.. căci dacă sunteţi naivi atunci sigur credulitatea şi prostia o să vă flateze orgoliul şi o să vă mituie funcţiile cu multă corupere... foarte simplu:

Vi-se încântă că veţi putea face... păcatul.. cu mândrie superstiţioasă plină de superstiţii osoase speculative.

Şi minciuna asta a măririi de sine merge în paralel prin întuneric orice aţi face ca lucrare de ascultare... şi nu vezi, nu-ţi dai seama, nu iei în seamă, nu iei aminte, nu te-nfricoşezi, dar de la o vreme începe să te doară ceva în tine şi te lepezi treptat de Dumnezeu crezând că te scapă nerăspunderea şi muţenia lenei de răspundere.

Adevărata cale spre fericire este aceea care te îndeamnă să vrei mereu să răspunzi Domnului pentru toate ale tale cerând cuvios îndreptare fără să te făţărniceşti deznădăjduind cu viclenie prefăcută şi speculantă de frica oaselor risipite de Dumnezeu căci dacă Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor ei s-au ruşinat. Păi a risipit oasele lor după ce ei înşişi s-au risipit ispitindu-se la nesfârşit ca incoruptibilii care se cred sfinţi nevăzând că mereu cad în păcate chiar în mijlocul lor făcându-le fără să ştie şi fără să-şi dea seama cît de mult caută mereu să se îndoiască de singurul bun sigur: de Dumnezeu şi de sfinţenia Lui.