Războiul nevăzut (Sf. Nicodim Aghioritul)
Cap. XXXII. Amagirea folosita de diavol a ne scoate din calea virtutii
Diavolul mai are o amagire contra noastra cand vede ca mergem spre virtute. El ridica asupra-ne diferite pofte ca sa ne faca a cadea din calea virtutii. Sa ne arunce in vicii.
De pilda, cand un bolnav si-ar suferi cu vointa rabdatoare boala lui, vrajmasul vazand ca prin aceasta ar castiga deprinderea rabdarii, ii pune inainte multe lucruri bune ce le-ar fi putut face daca era in alta stare, si se sileste a-l convinge ca daca n-ar fi fost bolnav ar fi slujit mai bine lui Dumnezeu si ar fi folosit atat el cat si ceilalti.
Dupa ce nasc intr-insul aceste pofte, le alimenteaza cu aceleasi simtiri si incet-incet le intareste astfel incat incep a-l intrista si a se mahni ca nu le poate indeplini dupa voia lui. Cu cat aceste pofte si dorinti dintr-insul devin mai mari cu atat creste supararea si tulburarea inimii lui. Apoi cu indemanare vrajmasul il face a nu-si mai suporta boala ca pe o boala, ci ca un obstacol in calea virtutilor.
Adus de vrajmas aici cu mare dibacie ii rapeste din minte scopul si tinta ce a avut a-i servi lui Dumnezeu mai bine si a dobandi mai multe virtuti. Si astfel nu-i lasa nimic altceva decat dorinta de a scapa de boala, lucru ce nu merge dupa vointa lui. Atunci se supara si se tulbura incat isi pierde toata rabdarea.
Astfel ajunge ticalosul a cadea in rautatea nerabdarii, din virtutea rabdarii cu care mai inainte era impodobit, fara a se simti ca merge spre desavarsire.
Deci acesta-i modul de a sta contra acestei amagiri a diavolului. Cand esti in aceasta stare de boala incat sa te tulburi si sa te amarasti, ia seama, nu te invoi cu tentatia, ci din vreme respinge poftele venite atunci, oricat de bune ti-ar parea ca sunt. Caci atunci neputand sa le pui in practica, urmeaza sa te tulburi zadarnic si sa-ti pierzi pacea. Ci e bine ca in toata umilinta, rabdarea si supunerea sa crezi ca aceste dorinte nu pot ajunge la acea realizare dorita, fiindca tu esti mai neputincios si mai nestatornic decat ceea ce gandesti; ori cugeta ca Dumnezeu, pentru judecatile Lui tainice ori si pentru pacatele tale, nu doreste de la tine acele bunatati poftite de tine, ci mai ales doreste sa te aiba smerit cu rabdare, sub mana cea dulce si tare a vointii Lui.
Tot astfel, chiar cand esti pus sub canon de parintele tau duhovnicesc pentru vreun pacat si de aceea nu poti dupa pofta ta a urma toate cucerniciile tale, mai ales a te apropia de Sf. Impartasanie, nu te tulbura si nu te supramahni, ci lepadand toata vointa ta, imbraca-te cu ceea ce ii place lui Dumnezeu, zicand cu durere in inima ta:
“Ah, daca ochiul dumnezeestii Providente n-ar fi vazut in mine ingratitudini si neajunsuri, desigur n-as fi ajuns intr-atata ticalosie, ca sa fiu lipsit de harul prea Sfintelor Lui Taine: de aceea vazand ca Domnul meu prin aceasta imi arata nevrednicia mea, laud si preamaresc in veci Numele Lui, zicand catre Dansul: “Stapane iubitorule de oameni; nadajduind in bunatatea Ta desi sunt nevrednic a Te primi in sufletul meu prin dumnezeiestile Taine, nu incetez in altfel a-Ti deschide inima mea, ca sa intri duhovniceste intr-insa, s-o intaresti contra inamicilor ce cauta s-o desparta de Tine. Eu raman totdeauna multumit de toate cele placute ochilor Tai, Facatorul meu, Rascumparatorul meu, dorind numai ca sa se faca voia Ta, acum si totdeauna; aceasta-i hrana si intarirea mea. Mult iubitul meu, cer numai acest dar de la tine ca sufletul meu fiind liber de tot ce nu-Ti place sa stea totdeauna imbracat cu podoaba poruncilor Tale sfinte, gata pentru venirea Ta duhovniceasca si aplecat spre tot ce-Ti este placut”.
De vei pazi aceste sfaturi, fii sigur ca la orice pofta de bine ce nu poti savarsi, venita din fire ori de la cel rau care totdeauna doreste a te scoate din calea virtutii, ori alteori chiar de la Dumnezeu, ca sa dovedesti supunerea ta fata de vointa lui; in orice dorinta a ta neimplinita, zic, vei avea ocazia sa multumesti lui Dumnezeu si sa-I placi. Pentru ca in aceasta consta adevarata cucernicie si slujirea ce o cere Dumnezeu de la noi.
Si sa mai stii ca nu trebuie sa te superi si sa pierzi rabdarea in necazurile si ispitele ce vin, ori din ce parte ar veni, ci se cuvine a utiliza mijloace legale si rationale care de obicei sunt folosite de robii lui Dumnezeu; adica: sa nu te dai pricina lor si sa rogi pe Dumnezeu a te izbavi de ele si altele asemenea lor, dar nu cu atat de mare dorinta si atasament ca sa te eliberezi de aceste necazuri, ci fiindca Dumnezeu voieste a folosi astfel de mijloace si unelte.
Pentru ca noi nu stim daca Dumnezeu voieste a ne izbavi cu aceste mijloace de astfel de necazuri. De aceea, daca vei face altfel, cautand a scapa de necazuri, te vei prabusi in multe rele si usor vei cadea in nerabdare, cand aceasta eliberare nu vine dupa dorinta ta sau rabdarea-ti va fi insuficienta si nu va fi toata placuta lui Dumnezeu, ci va fi vrednica de putina plata.
In fine, te instiintez despre o amagire secreta a iubirii de sine care obisnuieste a acoperi neajunsurile noastre si oarecum a le partini, ca de pilda: cineva e bolnav si foarte putin rabdator in neputinta lui, care-si mascheaza nerabdarea cu valul unui oarecare zel de virtute, zicand ca supararea lui nu este in realitate tulburare de ceea ce sufera, ci ca el este amarat pentru bune motive, fie pentru ca el si-a produs cauza suferintei, fie ca cei ce ii slujesc se dezgusteaza de boala sa, murmura si se vatama.
Astfel sa presupunem si pe iubitorul de slava care se tulbura pentru locul de marire ce nu l-a ocupat, nu cauta cauza neizbanzii in insasi vanitatea lui, ci in alte cauze si pretexte.
Radacina amaraciunii si tulburarii acestor oameni nu-i alta decat ca ei urasc si se intorc de la ce-i contrar poftelor lor. Aceasta e lucru evident, pentru ca bolnavul de mai sus nu se tulbura sau se intristeaza ca ai sai care-l ingrijesc se ostenesc ori se dezgusteaza, ci numai pentru ca nu si-a dobandit marirea dorita.
De aceea, pentru a nu cadea in aceasta greseala si in altele mai mari, sa suferi totdeauna cu barbatie si cu rabdare orice osteneala si pedeapsa ti s-ar intampla, ori din ce cauza ar proveni ea.
Cap. XXXIII. Ultima amagire uneltita de diavol ca virtutile ce am dobandit sa fie transformate in vicii
Vicleanul sarpe nu inceteaza niciodata a ne ispiti cu viclesugurile si amagirile lui, chiar in virtutile castigate, pentru a le face cauze de coruptie si viciu. Aceasta lupta se manifesta astfel. Fiind placute noua, ajungem la mari ganduri si conceptii despre noi, iar de la aceste conceptii inalte cadem, (vai!) in rautate si in groapa mandriei si a vanitatii.
De aceea, frate, pazeste-te de aceasta primejdie! Concentreaza-ti toata mintea in inima, lupta totdeauna impotriva acestui demon, sezand ca intr-o reduta foarte inalta si larga, si zic, lupta in adevarata si adanca cunostinta de netrebnicia ta. Da-ti seama ca intr-adevar nu esti altceva decat nimic, nu poti nimic, n-ai decat neputinta, ticalosii, rautati, vicii si defecte si nu esti vrednic de altceva decat de osanda vesnica.
Dupa ce te-ai asigurat de acest adevar, nu lasa vreodata mintea a iesi la lucrurile din afara ale lumii, nici chiar la un cuget ori intamplare cat de mica ce ti s-ar intampla. Fii incredintat ca toate cele din afara sunt dusmanii tai si de te-ai fi dat in mainile lor negresit ai fi ramas mort ori ranit.
Iar ca sa poti lupta bine si sa-ti aperi reduta mentionata mai sus a adevaratei recunoasteri de nimicnicia ta, urmeaza aceasta tactica.
De cate ori te duci cu mintea la sine-ti si la lucrurile tale, masoara-te totdeauna cu ceea ce este al tau propriu si nu a lui Dumnezeu si a harului Sau.
Apoi considera-te ca si cum n-ai fi existat.
Adica, daca ai in vedere timpul dinainte de a te fi nascut, vei vedea ca in tot acel abis de vesnicie, ai fost un “nimic” si n-ai fi putut face nimic pentru a-ti lua fiinta. Existenta ta e datorita numai bunatatii lui Dumnezeu, lasandu-I pe al Sau (care este providenta vesnica ce te pazeste in orice ceas). Ce esti altceva decat nimic?
Nu ramane nici un semn de indoiala ca, in intaiul tau nimic (din care te-a scos Dumnezeu cu mana Lui cea puternica) te-ai fi intors intr-o clipa, de te-ar fi parasit un singur minut. E clar ca, fiind in aceasta existenta naturala, cu fiinta ta, n-ai dreptul a te socoti vreodata ceva sau a dori sa te socoteasca altii.
Apoi privind existenta darului, se cuvine a medita ca daca firea ta ar fi lipsita de dumnezescul dar si ajutor, ce poate ca prin sine a face vrednic de rasplata? Nimic. Incat poti zice cu Sf. Pavel: “Nu eu (m-am ostenit) ci darul lui Dumnezeu care-i in mine“ (1 Cor. 15, 10).
Cugeta apoi la greselile cele trecute si la multele rautati ce ai [fi] savarsit de nu te impiedica Dumnezeu cu mana Lui cea milostiva. Faradelegile tale s-ar fi inmultit cu zilele si cu anii, faptele rele, viciile si deprinderile (caci o rautate poate trage dupa sine alta) ar fi ajuns la un numar nemarginit.