[Mosh-Neagu]

Acest subiect este mult prea delicat (cu atat mai mult in post) si nu trebuie sa duca la polemici. Chiar daca timpurile pe care le traim nu pot fi comparate cu cele de altadata, se presupune ca si pe-atunci existau destule ispite si slabiciuni care sa-i trezeaca omului remuscarea. Pana la urma e vorba de vrednicie; nu de cea pe care ne-o imaginam, ci pe aceea in care ne vede Dunezeu. Ce-am facut sa meritam Sfanta Partasie cu Mantuitorul Hristos? Nu cumva ne cerem osanda? Sunt convins ca nu exista mirean caruia sa nu-i scape chiar nimic la spovedanie; ca sa nu mai vorbim de constientizare a tot ce NU e in voia lui Dumnezeu.
Parintele Ilie Cleopa atragea luarea-aminte a celor ce au tendinta sa ceara Sfintele, mai devreme de 40 de zile (exceptand, evident, copiii, bolnavii si batranii induhovniciti): "Sfanta Impartasanie nu-i bors cu mamaliga, sa poata fi ceruta des, iar duhovnicul stie bine asta!"
Eu cred ca Sfintele Taine trebuiesc ravnite in fiecare clipa, dar constiinta nevredniciei sa ne coboare pe cea mai de jos treapta a smereniei. Sfintele Taine se iau cu ochii in lacrimi, pentru mila si bunatatea lui Dumnezeu, nicidecum pentru ca ne consideram indeajuns de vrednici si de curati!