[cristiboss56]

(O rugaciune minunata, asemanatoare cu plansurile Sf. Efrem Sirul)

Doamne Iisuse, mi-aduc aminte. Eram singur. Părăsit de toţi. Zăceam distrus într-un fund de prăpastie adâncă. În jurul meu tăcere mormântală. Nu era nimeni care să-mi ajute. Plin de răni şi cu oasele frânte, scoteam din când în când un scâncet slab. Aveam o dorinţă, o bunăvoinţă ca să ies din prăpastie. Nu eram în stare, din partea mea, decât să ridic degetul cel mic: semn că nu mă împac cu starea în care mă aflu şi că aş fi fericit dacă s-ar găsi cineva să mă scoată din bezna şi din mocirla în care căzusem.
Sus, sus de tot, vedeam un petic mic de cer albastru. Ah, ce dor mi-era de o lume imaculată, pură, cristalină care să nu aibă nimic din murdăria, viermii şi putoarea în care mă bălăceam. Simţeam nevoia să respir aer curat, ozonat; iar în lipsa lui, simţeam că mă înăbuş, mă asfixiez.
Dar Tu, Păstor iubit, care eşti veşnic în căutarea oilor rătăcite, ai şi auzit scâncetul meu, ai şi văzut întins degetul meu cel mic, ai şi ghicit dorinţa mea de a ieşi din starea nenorocită şi jalnică în care mă aflam. Căci, deodată, deasupra capului meu, am auzit un zgomot. Crengile uscate trosneau, pietricelele se rostogoleau, frunzele foşneau. Venea cineva în grabă. Am avut presimţiri şi prevestiri de bucurie înlăcrimată.
Când am întors capul, ce să văd? Erai Tu, Iisus Dulce! Te-am văzut, printre lacrimi, întreg, în toată statura. Erai înalt cât Crucea pe care ai fost răstignit! Capul, apăsat parcă de o grea povară, era însângerat şi încununat de spini. Mâinile şi picioarele, străpunse de cuie, lăsau urme de sânge. Dar Tu, Iisuse, nu ţineai seama de durerile Tale, nu te uitai la rănile Tale, ci erai cu ochii ţintă la mine. Din ochii Tăi blajini picurau lacrimi de jale pentru starea nenorocită în care mă găseam.
Şi Doamne, Dumnezeule, ce frumos Te-ai purtat cu mine! Cu câtă dragoste m-ai îngrijit! Cu câtă gingăşie, cu câtă delicateţe, cu câtă luare-aminte mi-ai legat rănile peste care ai turnat untdelemn şi vin! Cât de bun ai fost cu mine! Pe toată faţa pământului nu există nici o mamă care să poată mângâia aşa cum m-ai mângâiat Tu!
Te-ai aşezat în genunchi lângă sufletul meu zdrobit şi sfâşiat de păcat şi ai început a-mi spune că dorul meu după cerul de azur se va împlini. Că, acolo sus, este o altă lume, de mii de ori mai bună, mai curată, mai fericită! Acolo sunt cântece de îngeri înaripaţi, acolo sunt păsărele, floricele, fluturaşi cum nu există pe pământ. Acolo e o veşnică primăvară şi o veşnică fericire. După ce mi-ai şters astfel sângele şi lacrimile, după ce m-ai făcut sănătos, m-ai scos din prăpastie, din mocirlă, spunându-mi să nu mai păcătuiesc, ca să nu-mi fie ceva mai rău. Şi după ce mi-ai arătat Calea, Adevărul şi Viaţa, m-ai lăsat să-mi duc crucea până la capătul vieţii mele pământeşti. M-ai lăsat, dar nu m-ai părăsit. îţi simţeam prezenţa la tot pasul. Ori de câte ori porneam prin viscol şi prin furtună, ori de câte ori vorbeam despre jertfa Ta celor mici şi celor mari, ori de câte ori mă scufundam în calde clipe de rugăciune, vedeam cu ochii mei plini de lacrimi că Tu eşti lângă mine, simţeam că mă porţi de mână ca pe copilul Tău, că suferi cu mine, rabzi cu mine, plângi cu mine. Dar mila Ta faţă de mine nu s-a mărginit numai la atât.
Când vedeai că valurile ispitelor erau gata să mă înghită, iar răutatea dracilor era mai crudă şi mai otrăvitoare ca oricând, o trimiteai pe Măicuţa Ta pe care, încă pe Cruce fiind, ai făcut-o să fie şi Măicuţa mea. Şi în aceste clipe grele, de nesuferit, venea Preacurata la mine, ca la un copil orfan ce eram. Mă găsea, de cele mai multe ori, în genunchi în hohote de plâns. Atunci împărăteasa Maică venea la mine îmbrăcată într-un veşmânt albastru ca cerul şi, plină de milă pentru suferinţa mea, punea mânuţa ei sfântă pe capul meu, mă mângâia cu vorbe pătrunse de o iubire negrăită ce izvorau dintr-o inimă catifelată, mătăsoasă, plină de balsamul blândeţii şi al bunătăţii, care îmi răcorea sufletul aşa cum, după o zi de arşiţă, ploaia răcoreşte pământul ars şi însetat.